Un moment important 

Ultimii 30 de ani au fost martori la adevărate războaie pe tema închinării în bisericile evanghelice din România care, ieșind de sub cortina comunistă, au fost confruntate nu doar cu libertatea, ci și cu libera circulație a ideilor de tot felul, inclusiv a celor religioase. Probabil închinarea a fost unul dintre motivele principale pentru care s-au dezbinat biserici și familii, s-au frânt relații care nu s-au mai legat niciodată și s-au format noi biserici cu o viziune nouă despre închinare.

De obicei orice mișcare are un efect de pendul, iar noi dorim ca efectul de pendul să nu meargă dintr-o extremă în alta, de aceea astfel de materiale probabil apar la un moment crucial când mulți tineri, multe familii și mulți credincioși care au gustat din tot ceea ce înseamnă fenomenul închinării contemporane, vor să se întoarcă spre o închinare mai robustă, biblică, substanțială, liturgică, reformată și reverențioasă. Dintre aceștia o parte considerabilă nu știu unde pot găsi această închinare și cum ar trebui să arate ea. Se poate observa uneori faptul că astfel de persoane ajung să creadă că singurele alternative sunt bisericile tradiționale unde separarea de lumesc și aspectul liturgic al închinării sunt fundamentale.

Voi schița câteva aspecte cruciale ale închinării reformate care au rolul de a pregăti cititorul în lecturarea acestei cărți. Deși vor lipsi toate nuanțele necesare, totuși doresc să introduc unele elemente care pentru mulți cititori s-ar putea să fie cu totul noi.

Cât de importantă este închinarea?

Am auzit persoane serioase criticând teologia reformată a închinării sub pretextul că Biblia nu ne spune toate lucrurile despre toate lucrurile și, prin urmare, Biblia nu ne spune nici totul despre închinare. Un exemplu pe care l-am auzit cu urechile mele este că Biblia nu ne spune dacă trebuie să mâncăm cu furculița sau cu bețișoare. Exemplul poate părea amuzant, dar el a fost utilizat de mai multe ori în câteva dialoguri despre închinare. Eroarea în folosirea acestui exemplu constă în confuzia, deseori neintenționată, care se face dintre închinare și celelalte domenii. Este adevărat că Biblia nu ne detaliază totul despre toate lucrurile. De exemplu, Biblia nu ne spune cum să reparăm mașini, cum să construim case și cum se construiesc frigiderele, dar Biblia nu a fost scrisă pentru a ne lămuri aceste lucruri. Însă lucrurile stau cu totul diferit atunci când vine vorba despre închinare, deoarece Biblia a fost scrisă precis și cu scopul de a ne lămuri cum ar trebui să arate închinarea înaintea lui Dumnezeu.

Închinarea nu este un aspect secundar al vieții credinciosului, ci principalul aspect. Am putea spune că acesta este scopul cel mai înalt. Multe catehisme, cum este și Catehismul de la Westminster, încep cu întrebarea: „Care este scopul principal și cel mai înalt al omului?” Iar răspunsul este acesta: „Scopul principal și cel mai înalt al omului este să-L glorifice pe Dumnezeu și să se bucure de El pentru totdeauna.” Acesta nu este un subiect secundar sau tangențial. De aceea, scopul cel mai înalt al omului este închinarea.

Ce ne spune Biblia despre închinare?

Dar ne întoarcem pentru moment la supoziția multora potrivit căreia Biblia nu ne lămurește totul despre închinare. Aici trebuie să recunoaștem că lucrurile stau întocmai așa. De exemplu, Biblia nu ne spune dacă putem vorbi la microfon în închinare, dacă trebuie să ședem pe scaune tapițate sau care este ora precisă la care trebuie să se întâlnească credincioșii în ziua Domnului. Totuși, faptul că Biblia nu lămurește aceste aspecte nu înseamnă că nu lămurește niciun aspect. De aceea, în general s-a făcut o distincție între mai multe categorii prezente în închinare: conținutul închinării, elementele închinării, formele închinării și circumstanțele închinării. Atunci când discutăm despre vreun aspect care ține de închinare, ar trebui să ne întrebăm întâi despre ce categorie vorbim.

În exemplele date anterior putem concluziona ușor că ele se încadrează la circumstanțele închinării și este evident că Biblia nu le reglementează. Ora, scaunele, locul și alte lucruri asemănătoare țin de circumstanțele închinării și ele nu sunt strict reglementate în Scriptură, dar faptul că nu sunt „strict reglementate” nu înseamnă că ele nu sunt deloc reglementate. De exemplu, referitor la ora închinării, în condiții normale n-ar trebui să ne întâlnim când oamenii de obicei dorm pentru că în felul acesta am împiedica în mod voit participarea celor mai mulți credincioși la închinare. De asemenea, discuția despre amplificare are sens în măsura în care ea facilitează comunicarea în închinare cu întreaga congregație fără să o deranjeze, să o fractureze sau să o bruieze în vreun fel.

Așadar, deși Biblia nu reglementează precis circumstanțele închinării, totuși ea reglementează celelalte aspecte. Referitor la forme, în Scriptură ni se spune că Cina Domnului a luat o formă în care pâinea și vinul au fost împărțite celor credincioși, iar cel ce era botezat era scufundat în apă și apoi ridicat din ea. Aceste forme au o semnificație spirituală și de aceea nu pot fi alterate după plăcerea omului.

Referitor la conținutul închinării putem concluziona că este doar Cuvântul așa încât noi citim Cuvântul, predicăm Cuvântul, cântăm Cuvântul, ne rugăm din Cuvânt și prezentăm vizibil Cuvântul prin sacramentele Cinei Domnului și botezului. Aceste lucruri sunt atât de clar prezentate în Scriptură încât, în general, nici în cele mai inovatoare biserici, ele nu lipsesc, chiar dacă deseori sunt pervertite în moduri atât de grotești încât suntem întristați profund de starea în care au ajuns anumite adunări.

Într-un mod similar Biblia prezintă în mai multe situații care sunt elementele închinării care nu pot fi înmulțite sau micșorate după plăcerea omului sau ofertele culturale recente. Despre acestea veți citi mai pe larg în această carte.

Principiul formării închinării

Chiar dacă nu conștientizăm, noi toți aderăm la un principiu (sau mai multe) uneori contradictorii pentru formarea închinării. De exemplu, când cineva pretinde că a făcut un anumit lucru în închinare pentru că așa „a fost călăuzit de Duhul”, deși acel lucru nu este prescris în Scriptură, el a mărturisit că a aderat la un fel de principiu carismatic al închinării unde ceea ce omul consideră că a primit prin revelația Duhului stabilește închinarea congregațională a bisericii.

În multe situații principiul la care aderă multe biserici este ceea ce în teologie a fost pus sub numele de principiul normativ. Acesta presupune că o biserică poate face în închinare tot ceea ce nu este condamnat în mod expres în Scriptură. Acest principiu nu are o logică internă și nu poate suporta o analiză serioasă, pentru că Biblia nu este o carte exhaustivă care să condamne ceea ce lui Dumnezeu nu îi place. Principiul normativ lasă o poartă deschisă, în numele libertății creștine, plăcerii omului, adaptării culturale, sugestiilor lui Satan și inovațiilor fără sfârșit în închinarea bisericii.

Deși deseori principiile închinării erau împărțite între „principiul normativ” și „principiul regulativ”, cred că astăzi se poate vorbi și despre principiul inovativ. Justificarea multora în închinare nu este faptul că Biblia nu interzice ceea ce ei fac, ci că inovația, adaptarea și „a vorbi pe limba” oamenilor din generația noastră prin forme specifice, este ceea ce suntem obligați să facem, o obligație pe care o avem față de acești oameni, dar și față de Dumnezeu.

Închinarea reformată presupune că doar principiul regulativ este principiul care trebuie să guverneze închinarea creștină a bisericii. Cu alte cuvinte, acest principiu presupune că vom face în închinare doar ceea ce Dumnezeu ne prescrie în Cuvântul Său, fie implicit, fie explicit. Orice lucru necesar pentru închinare, potrivit mărturisirii de la Westminster (Cap.1, Art. 6) „este fie afirmat în mod explicit, fie este conținut în mod necesar sau dedus în/din Sfintele Scripturi”. Chiar dacă nu toate lucrurile sunt lămurite expres în Scriptură totuși noi trebuie să urmăm „regulile generale ale Cuvântului care trebuie întotdeauna respectate”.

Ordinea liturgică

Probabil aspectul cel mai obscur din teologia reformată despre închinare este ordinea liturgică. Această ordine încearcă să stabilească elementele închinării urmărind progresia elementelor fundamentale ale Evanghelie printr-o lentilă a teologiei legămintelor. Cu alte cuvinte, participarea constantă la slujbele unei biserici care are închinarea reformată după metanarațiunea Scripturii, prin însăși această ordine va lăsa o amprentă asupra sufletelor referitor la ce înseamnă Evanghelia. Deseori slujbele bisericilor sunt ca niște cenacluri religioase unde există diverse prestații muzicale, de o calitate mai înaltă sau mai joasă, alteori este participarea pasivă ca la un spectacol unde spectatorul degustă din performanța actorilor care joacă acel act religios, iar alteori închinarea este o contribuție a multor membri ai bisericii cu lucruri aruncate ca într-un ghiveci și care nu au o legătură specifică între ele decât faptul că se pretinde că sunt aduse înaintea lui Dumnezeu.

Povestea Scripturii are o logică internă și de aceea închinarea ce este structurată după această poveste, este ca o călătorie care are un început și un sfârșit specific de fiecare dată. Motivul pentru care noi credem că o închinare ar trebui ordonată după Cuvânt este datorită faptului că întotdeauna închinarea este un răspuns dat revelației de Sine a lui Dumnezeu, iar dacă Dumnezeu ni S-a revelat deja într-un mod specific, iar actele răscumpărătoare au o anumită ordine, este cel mai natural să credem că închinarea noastră trebuie să urmeze în totul revelația lui Dumnezeu. Opusul ar fi să credem că închinarea noastră nu trebuie să urmeze ordinea revelației lui Dumnezeu, ceea ce ar trebui să ni se pară absurd.

La nivel practic acest lucru presupune că întotdeauna închinarea începe cu descoperirea de Sine a lui Dumnezeu, se continuă cu conștientizarea de sine a stării spirituale, ca apoi urmând să fie aplicată jertfa lui Cristos celui care se află înaintea lui Dumnezeu. Acestea sunt doar trei etape absolut necesare în închinare prin care se respectă ordinea liturgică biblică după modelul Evangheliei, a metanarațiunii Scripturii, a legămintelor și a planului răscumpărător. Teama unora că Duhul Sfânt ar fi împiedicat de o asemenea închinare nu este fondată, deoarece nu este posibil ca Duhul Sfânt să fie întristat de ordonarea închinării după Cuvântul inspirat de El Însuși și de protejarea acestei închinări de influențe externe.

În concluzie, vă invit împreună cu autorul să explorați în adâncime închinarea reformată expusă pe larg în acest volum fiind convins că aceasta este închinarea biblică. Nu pretind că am înțeles totul și nici că pot răspunde la toate întrebările despre închinare, dar cred că acest model de închinare face cel mai mult cinste revelației lui Dumnezeu și, prin urmare, îi aduce cea mai multă glorie.

În dialogul despre închinare pot exista mici diferențe nesemnificative atunci când temeiul și hermeneutica este comună. Așadar, nu vom fi deloc neliniștiți de faptul că în interiorul mișcărilor reformate există anumite diferențe de opinii pe chestiuni secundare. Acest lucru ține de faptul că ne aflăm încă într-o stare de finitudine și mereu predispuși spre eroare, însă dorința noastră este să creștem spre desăvârșire fără să cădem în deznădejdea unui fel de relativism sau nihilism hermeneutic, unde credinciosul are atât de multe variante de interpretare încât niciuna nu mai contează cu adevărat, iar un rezultat final nu poate fi cunoscut. Spun acest lucru în încheiere deoarece mulți credincioși au abandonat cercetarea fiind bulversați de multitudinea de opinii. Totuși, Duhul Sfânt ne vine în ajutor prin Scriptură, dar și prin înțelepciunea descoperită de-a lungul veacurilor prin mișcarea de reînnoire spirituală care a trezit Europa la adevărul Evangheliei Domnului Isus.

Fie ca Dumnezeu să ridice alți reformatori și să trezească din nou națiunile pământului prin Evanghelie și fie ca interesul pentru închinarea biblică să fie din nou stârnit pentru slava lui Dumnezeu!

Andrei Croitoru,

Prezbiter, Biserica Evanghelică din Șasa