Capitolul 1

Închinarea:

Precum în cer, așa și pe pământ

Jonathan Gibson

Liturghie ‖ λειτουργία ‖ Închinare

Închinarea este răspunsul drept, potrivit și voios al ființelor morale – angelice și umane – față de Dumnezeu, Creatorul, Răscumpărătorul și Desăvârșitorul, căci El ființează ca singurul Dumnezeu etern în trei persoane – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – răspuns dat pentru ceea ce a făcut El în creație și răscumpărare, și pentru ceea ce va face la iminenta desăvârșire a tuturor lucrurilor, Căruia I se cuvin toată lauda și gloria, acum și totdeauna, în vecii vecilor. Amin.

 

Introducere

               Încă de la începutul timpului a existat închinare – în cer și pe pământ. La început, când Dumnezeu a creat cerurile și pământul, El a făcut ființele angelice pentru a declara laudele Sale în curțile cerurilor. Zi și noapte, serafimii zburau înaintea lui Dumnezeu în cer, cântând: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Oștirilor! Întreg pământul este plin de gloria Lui!” (Isaia. 6:3); făpturile angelice zburau înaintea Lui, strigând una către alta, „sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, Cel Care era, Care este și Care vine!” (Apoc. 4:8); cei douăzeci și patru de bătrâni cu chip angelic cădeau cu fețele la pământ înaintea Lui, aruncându-și cununile și spunând: „Demn ești Tu, Domnul și Dumnezeul nostru, să primești gloria, onoarea și puterea, pentru că Tu le-ai creat pe toate și prin voia Ta ele erau și au fost create!” (Apoc. 4:11) La început, când Dumnezeu a creat cerurile și pământul, El a întocmit cerurile întinse și a așezat în ele soarele, luna și stelele spre a declara laudele Sale pe tot cuprinsul uscatului și apelor. Zi și noapte, glasurile acestui trio coral al lui Dumnezeu se auzeau pe tot pământul, proclamând gloria lui Dumnezeu (Ps. 19:1-4). „Lăudați-L, soare și lună, lăudați-L, voi, toate stelele strălucitoare!” (Ps. 138:3) La început, când Dumnezeu a creat cerurile și pământul, El a făcut ființele umane după chipul și asemănarea Sa ca să oglindească gloria Sa și să declare laudele Sale pe tot pământul. De la răsăritul soarelui și până la apusul lui, Numele Domnului trebuie înălțat (Ps. 113:3):

„Familii ale popoarelor, dați Domnului,

dați Domnului glorie și lăudați-L pentru puterea Lui!

Dați Domnului gloria cuvenită Numelui Său!

Aduceți un dar de mâncare și veniți în curțile Lui!

Închinați-vă Domnului îmbrăcați în haine sfinte!

Tremurați înaintea Lui, voi, toți locuitorii pământului!” (Ps. 96:7-9)

 

Închinarea în Eden

               Începutul creației a coincis cu începutul închinării în cer și pe pământ – adusă de făpturile angelice, de ordinea creată și de primii doi oameni. Însă, în derularea revelației lui Dumnezeu în istorie, cea dintâi chemare explicită la închinare i-a fost făcută lui Adam. Creat din țărâna pământului ca om, dar făcut după chipul lui Dumnezeu ca fiu al Său, Adam a fost așezat în Grădina-Templu a Edenului ca profet-preot-rege al lui Dumnezeu spre a o lucra și a o păzi. Ca profet, menirea lui era de a rosti Cuvântul lui Dumnezeu către lumea lui Dumnezeu; ca preot, trebuia să păzească sanctuarul divin al lui Dumnezeu și să medieze binecuvântarea lui Dumnezeu către lumea lui Dumnezeu; ca rege, trebuia să stăpânească peste lumea lui Dumnezeu. Ca fiu al lui Dumnezeu – și din postura rolurilor sale specifice de profet, preot și rege – Adam a fost chemat să I se închine lui Dumnezeu prin cuvântul Său: „Domnul Dumnezeu i-a poruncit lui Adam, zicând: ‘Să mănânci, desigur, din orice pom din grădină, dar din Pomul Cunoașterii Binelui și Răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, sigur vei muri!” (Gen. 2:16-17) A fost o chemare de a adora și a recunoaște bunătatea și măreția lui Dumnezeu. Bunătatea Lui era vizibilă prin invitația de a mânca din toți pomii din grădină, pomi care erau plăcuți de privit și buni pentru hrană; măreția Lui era limpede prin interdicția de a mânca dintr-un singur pom, pomul cunoașterii binelui și răului – un semn că numai Dumnezeu este Dumnezeu, și că omul nu trebuia să aibă alți dumnezei în afară de El. Pe scurt, era o poruncă de a-L cunoaște pe Dumnezeu și a se bucura de El pentru totdeauna.*

               Chemarea la închinare i-a venit lui Adam în contextul unui legământ, în care i-a fost promisă viața, iar prin el, tuturor urmașilor lui, condiționată de ascultarea sa personală și perfectă (cf. Mărturisirea de Credință de la Westminster 7.2). Această chemare la închinare din cadrul unei legături a vieții și a morții îl deosebea pe Adam de regnul animal: nu doar că era unic ca purtător al chipului gloriei lui Dumnezeu, ci era fără egal și ca unul pus în legătură cu cerul, homo liturgicus**. Chemarea lui Dumnezeu la închinare din cadrul acestui legământ al vieții trebuia să stârnească din partea lui Adam un răspuns al credinței și ascultării, al dragostei și consacrării, cu toată inima, mintea și puterea sa. Răsplata lui Adam pentru un astfel de răspuns era o masă de părtășie cu Dumnezeu la pomul vieții. Adam a primit porunca de a posti în privința unui singur pom, ca să se poată ospăta dintr-altul, astfel bucurându-se de o comuniune și de o unire consumată cu Dumnezeu – viața eternă. Și astfel, pentru Adam și pentru toți descendenții lui, a fost stabilită o liturghie, țesută în însăși ordinea și urzeala vieții umane pe pământ: chemare – răspuns – masă:

Chemare la închinare (prin Cuvântul lui Dumnezeu)

Răspuns (prin credință și ascultare, dragoste și consacrare)

Masă de părtășie (unire și comuniune cu Dumnezeu)

               Pe scurt, închinarea în Eden a reprezentat o comuniune cu Dumnezeu specifică unei familii, bazată pe legământ, prin cuvântul Său și prin sacrament.

 

Idolatria în Eden

               Această invitație singulară la închinare a fost curând înăbușită când Adam i-a permis șarpelui – cea mai vicleană dintre creaturi – să intre în Grădina-Templu. Prin intermediul Evei, șarpele i-a prezentat lui Adam o liturghie alternativă. El a chemat-o pe Eva (și, prin ea, pe Adam) să abandoneze chemarea lui Dumnezeu și să urmeze chemarea sa: să mănânce din pomul cunoașterii binelui și răului și să devină ca Dumnezeu. A fost o invitație la a acționa cu necredință și neascultare de Dumnezeu, dar cu credință și ascultare față de diavol – să se închine și să venereze creatura în locul Creatorului. Cel care a renunțat la închinarea față de Dumnezeu în ceruri – însuși angelicul Lucifer – venise să strice închinarea față de Dumnezeu pe pământ. Într-o răzvrătire indolentă și păcătoasă, Adam a urmat exemplul soției sale și a ascultat de vocea șarpelui, mâncând din pomul interzis. Și-a abandonat perioada postului său începător, nu a ascultat de vocea Dumnezeului său și s-a închinat înaintea șarpelui. Deoarece răul și falsitatea întotdeauna parazitează bunătatea și adevărul, închinarea înaintea șarpelui a devenit o închinare contrafăcută înaintea lui Dumnezeu. Adam și toți urmașii săi au rămas în aceeași stare: homo liturgicus. Structura liturgică pentru umanitate a rămas aceeași: chemare-răspuns-masă. Ce s-a schimbat a fost obiectul închinării. Dumnezeu a fost detronat în inima omului, locul Lui fiind luat de diavol. Adorarea Creatorului a fost înlocuită de cea a creaturii. O liturghie alternativă – idolatria – a fost introdusă în lume și avea să rămână dispoziția liturgică a tuturor urmașilor lui Adam.

Închinarea prin jertfă

Însă Dumnezeu este prea măreț, prea bun și prea glorios pentru a renunța la adorarea dreaptă, potrivită și voioasă care I se cuvine din partea creaturilor sale – îngerești și omenești. De aceea, l-a îndepărtat din ceruri pe nelegiuitul Lucifer (cf. Luca 10:18), pentru a-Și păstra pentru lauda Sa un cor angelic devotat și credincios. Pe pământ, Dumnezeu a făcut un alt legământ cu omul – legământul harului. În Geneza 3:15, Dumnezeu a promis că un alt fiu va veni și va zdrobi șarpele, implicit restaurând și desăvârșind închinarea la care îl chemase inițial pe Adam. Legământul harului a devenit contextul în care Dumnezeu avea să se raporteze la poporul Său ales alcătuit din urmașii femeii. Cea dintâi acțiune a lui Dumnezeu în cadrul acestui nou legământ al harului a fost să-i îmbrace pe Adam și pe Eva în veșminte de piele, implicația fiind că fusese jertfit un animal. În locul cuplului vinovat trebuia să moară o victimă nevinovată, aceasta fiind condiția ca ei să poată să rămână, chiar și temporar, în prezența lui Dumnezeu. Ideea unei jertfe ca o condiție prealabilă pentru a sta în prezența unui Dumnezeu sfânt, indiferent de durată, avea să devină esențială pentru orice închinare ulterioară adusă de seminția celor aleși. Într-adevăr, pentru ca să existe o readucere durabilă a poporului lui Dumnezeu în prezența lui Dumnezeu, aducându-I închinare și fiind în comuniune cu El, un viitor fiu al femeii trebuia să treacă pe sub sabia învăpăiată a judecății lui Dumnezeu. Acesta trebuia, de fapt, să experimenteze moartea și învierea pentru a conduce sămânța femeii înapoi în prezența lui Dumnezeu, pentru a putea mânca din pomul vieții.

Însă până la înfăptuirea acelei reașezări permanente prin fiul promis, jertfele animalice aveau să devină o componentă esențială a legământului harului. Precizarea că urmașii Evei „au început să cheme Numele Domnului” după nașterea lui Set (Gen. 4:26) demonstra că ivirea unei noi epoci a închinării, la est de Eden, se produsese. În desfășurarea istoriei răscumpărării, jertfele au început să joace un rol important în viețile celor din sămânța aleasă. Noe, Avraam, Isaac și Iacov au răspuns chemării (cuvântului) lui Dumnezeu cu credință și ascultare, și I-au adus jertfe lui Dumnezeu. Centralitatea jertfei în închinarea lui Dumnezeu în această nouă dispensație* a harului a fost de asemenea văzută în viața Israelului, fiul național (tipologic) al lui Dumnezeu, în cadrul căreia sistemul sacrificial a devenit fundamental pentru practicile lor cultice. Cu adevărat, scopul Exodului și al construirii Tabernaculului la Sinai este descris în termeni ai închinării sacrificiale a fiului lui Dumnezeu. În Egipt, Dumnezeu i-a poruncit lui Faraon să-l lase pe fiul Lui să plece, pentru ca acesta să-I poată „sluji” (Exod 3:12; 4:23; 10:7-11) și să-I aducă „jertfe” (Exod 3:18; 5:1). Închinarea prin jertfă în Sfânta Sfintelor a atins punctul culminant sub domnia regelui Solomon, fiul regal (tipologic) al lui Dumnezeu. În „serviciul de dedicare” al Templului de pe Muntele Sion, Solomon a adus un număr incalculabil de oi și vite (cf. 2 Cron. 5:6), conducându-l pe Israel în închinare, în Sfânta Sfintelor.  

Închinarea de la Eden, Sinai și Sion

               Astfel, istorisirea din Vechiul Testament ne prezintă trei „vârfuri muntoase” ale închinării, în care fiul lui Dumnezeu a fost chemat la închinare: Adam, pe Muntele Eden, Israel, la Muntele Sinai, și Solomon, pe Muntele Sion. În toate aceste contexte ale închinării se dezvoltă în mod organic ordinea liturgică. De pildă, atunci când Israel s-a adunat pe Muntele Sinai după răscumpărarea și eliberarea din sclavia Egiptului, a fost alcătuită o liturghie care a devenit tiparul esențial pentru închinarea lui Israel din viitor. Liturghia reflecta structura închinării din Eden, chemare-răspuns-masă; doar că acum elementele esențiale erau curățirea prin jertfă și mijlocirea intrării printr-un profet-preot. Exod 19-24 dezvăluie următorul tipar pentru închinarea lui Israel:

Strângere (la Muntele Sinai) (19:1-3a)

Chemare (prin Cuvântul lui Dumnezeu) (19:3b-9)

Curățire (prin jertfă) (19:10-15)

Intrare mijlocită (printr-un profet-preot desemnat) (19:16-25)

Comunicare divină (Cele Zece porunci și Cartea Legământului) (20:1-24:2)

Consacrare (promisiunea ascultării) (24:3)

Jertfă (arderi-de-tot și jertfe de pace) (24:4-5)

Comunicare divină (Cartea Legământului) (24:7)

Curățire (stropirea cu sângele arderilor-de-tot și ale jertfelor de pace) (24:6, 8)

Intrarea mijlocită în prezența lui Dumnezeu (24:9-10)

Masa de părtășie (cu Dumnezeu) (24:11)

 

               Ceea ce a fost implicit în Eden, când Dumnezeu i-a îmbrăcat pe Adam și Eva cu pieile de animale, a devenit acum explicit la Sinai – jertfa era esențială în închinarea față de Dumnezeu. Însă a fost introdus un element nou al mijlocirii profetice-preoțești. Când Israel a auzit glasul lui Dumnezeu la Sinai, poporul a tremurat și i-a cerut lui Moise să mijlocească pentru ei, ca nu cumva să piară (Exod 20:18-19). Astfel, medierea profetică-preoțească a fost stabilită ca un element vital al închinării în cadrul legământului harului (cf. Deut. 5:5)

               Un tipar similar cu Exod 19-24 este văzut în 2 Cronici 5-7, atunci când Solomon l-a strâns pe Israel pentru dedicarea Templului. Din nou sunt prezente elementele cheie, jertfa și mijlocirea profetică-preoțească:

Strângere (la Muntele Sion) (5:2-3)

Curățire (prin jertfă) (5:4-6)

Intrare mijlocită (prin preoți) (5:7-10)

Laudă (prin cântat și prin muzică) (5:11-13)

Gloria lui Dumnezeu umple Templul (5:14)

Comunicare divină (Cuvântul lui Dumnezeu prin Solomon) (6:1-11)

Rugăciune de mijlocire (rostită de Solomon) (6:12-42)

Foc și glorie (din cer) (7:1-2)

Laudă (prosternare și recunoștință) (7:3)

Curățire/consacrare (prin jertfă) (7:4-7)

Masa (prăznuire) (7:8-10)

Binecuvântare și slobozire (7:9-10)

 

               Acesta este modul în care s-a dezvoltat organic „serviciul de închinare” din Vechiul Testament, mai întâi în contextul lui Israel, fiul național (tipologic) al lui Dumnezeu, la Muntele Sinai, iar mai apoi în contextul lui Solomon, fiul regal (tipologic) al lui Dumnezeu, la Muntele Sion. Întrucât harul restaurează creația, și odată cu ea și închinarea, structura generală a închinării din Eden s-a păstrat: chemare-răspuns-masă. Însă, mai apoi, din pricina păcatului, au fost incorporate noi elemente esențiale în închinarea poporului răscumpărat al lui Dumnezeu, în cadrul legământului harului: strângere, curățire, intrare mijlocită, comunicare divină, curățire/consacrare. În fiecare caz, noile elemente au contracarat efectele păcatului sub legământul faptelor: strângerea a contracarat „împrăștierea” petrecută odată cu alungarea din Grădina-Templu; curățirea prin jertfă, anterioară și ulterioară auzirii Cuvântului, anula întinarea adusă de păcat; intrarea mijlocită zădărnicea intrarea restricționată în prezența lui Dumnezeu, văzută prin heruvimii cu săbiile învăpăiate de la est de Eden și prin figurile angelice gravate pe catapeteasma care restricționa intrarea în Sfânta Sfintelor din Cortul întâlnirii și din Templu; comunicarea divină contracara chemările alternative la idolatrie; iar curățirea/consacrarea anula părăsirea Domnului de către Israel produsă în urma necredinței și neascultării. Aceste elemente au rămas componente esențiale ale închinării restaurate din cadrul legământului harului din Vechiul Testament.

 

Adam, Israel, Solomon – Fii idolatri

               Închinarea începută și zădărnicită de Adam a fost recuperată de Israel și de Solomon, cel puțin parțial. Deși imperfectă în multe privințe, închinarea lui Israel și a lui Solomon a fost acceptată de Dumnezeu deoarece a constituit răspunsul lor în cadrul unei rânduieli a îndurării – legământul harului. Însă închinarea față de Dumnezeu, așa cum a fost inițial menită în Eden și recuperată de Israel și de Solomon, n-a ajuns niciodată la desăvârșire sau n-a fost niciodată înfăptuită plenar în dreptul fiului național (tipologic) ori al celui regal (tipologic). Ca și Adam, Israel și Solomon n-au reușit să-I dăruiască lui Dumnezeu o închinare în totalitate perfectă.

               Imediat după ce Israel I s-a închinat lui Dumnezeu la Sinai și I s-a consacrat în slujire, a încălcat primele două porunci, săvârșind idolatrie. Deși Dumnezeu a fost îndurător și Și-a reînnoit legământul cu ei datorită mijlocirii lui Moise, avertizându-i totodată cu privire la pericolele ulterioare ale idolatriei ca urmare a căsătoriilor mixte cu neevrei, israeliții aveau să cadă iarăși în idolatrie în călătoria lor spre țara promisă. La Peor, s-au destrăbălat cu fiicele lui Moab și au jertfit în cinstea zeilor lor. La Sinai, Israel, fiul lui Dumnezeu, a schimbat venerarea lui Dumnezeu (Creatorul-Răscumpărător) cu cea a vițelului de aur (o creatură-răscumpărătoare); la Peor, Israel, fiul lui Dumnezeu, a fost condus la idolatrie de femei – Adam redivivus.*

               Odată ce Israel s-a așezat în țara promisă, a început să se întrezărească posibilitatea realizării unei închinări permanente și perfecte, în perioada timpurie a Israelului unit. Regele David a declanșat proiectul liturgic atunci când și-a exprimat dorința de a-I zidi Domnului o casă în care să locuiască. Deși Dumnezeu i-a respins acea năzuință, David a făcut pregătiri pentru construirea unui templu spre finalul domniei sale. A cumpărat aria de treierat a iebusitului Ornan, de pe Muntele Moria, a zidit un altar acolo, iar apoi a chemat Numele Domnului. După ce s-a coborât foc din cer care i-a mistuit jertfa, David a conchis: „Aici să fie Casa Domnului Dumnezeu și aici să fie altarul pentru arderile-de-tot ale lui Israel!” (1 Cron. 22:1) Însă acea viziune nu s-a materializat în vremea lui David. Solomon a fost cel care avea să ducă la îndeplinire proiectul construirii Templului început de David. Ca moștenitor al tronului lui David și al promisiunilor legământului, Solomon a fost cel despre care Dumnezeu i-a spus lui David: „Eu îi voi fi Tată, iar el Îmi va fi fiu.” (2 Sam. 7:14) Ca fiu regal (tipologic) al lui Dumnezeu, Solomon a cerut înțelepciune ca să conducă Israelul, fiul național (tipologic) al lui Dumnezeu. În punctul în care Adam s-a dovedit nechibzuit, Solomon s-a rugat să fie chibzuit. Dumnezeu a răspuns cu îndurare rugăciunii lui Solomon binecuvântându-l cu înțelepciune. Pe lângă refacerea zidurilor Ierusalimului și ale propriului său palat, Solomon I-a construit lui Dumnezeu un templu pe Muntele Moria, unde Domnul i Se arătase lui David pe locul ariei de treierat (2 Cron. 3:1). „Serviciul de dedicare” al Templului făcut de Solomon a reprezentat punctul culminant al închinării lui Israel de pe Muntele Sion. Închinarea care fusese revelată în Eden și simbolizată la Sinai a început să fie realizată în Sion. Cu toate acestea, nu avea să treacă mult până când închinarea față de Dumnezeu, în Sion, să fie pervertită de însuși fiul regal al lui Dumnezeu. Deși, fiind îndurător, Dumnezeu i-a făcut parte de darul înțelepciunii, Solomon a fost atras în nebunia idolatriei prin influența femeilor. Culminarea idolatriei lui Solomon s-a văzut prin înălțimile pe care le-a zidit pentru Chemoș și Moleh – zeii Moabului și, respectiv, ai Amonului. Faptul că le-a construit la est de Ierusalim nu este puțin lucru atunci când sunt luate în considerare geografia Edenului și arhitectura Templului – Adam redivivus.

 

Idolatrie ireversibilă

               De la punctul domniei lui Solomon, nu doar că s-a împărțit regatul, dar și națiunile divizate, Israel și Iuda, au alunecat într-o spirală descendentă și ireversibilă a idolatriei – una care avea să le arunce pe ambele în exil. În Israel, idolatria a început atunci când Ieroboam a stabilit două centre alterative de închinare: unul în Betel, la sud, iar altul în Dan, la nord. În ambele a așezat un vițel de aur spre venerare. De asemenea, a zidit temple pe înălțimile din Betel și Dan, unde puteau fi aduse jertfe prin intermediul unei preoții noi (concurente). În pofida generozității lui Dumnezeu de a le trimite israeliților profeți care să-i cheme să se întoarcă de la căile lor rele, poporul n-a ascultat, iar în final Dumnezeu i-a alungat din prezența Sa (2 Împ. 17:14-18).

               Nici Iuda nu a dus-o mai bine sub domnia lui Roboam. I-au stârnit gelozia lui Dumnezeu prin închinarea lor idolatră. Și-au zidit înălțimi și stâlpi închinați Așerei pe orice loc disponibil pentru închinare din țară, ba chiar instituind prostituția cultică ce folosea bărbați. În pofida reformelor liturgice de mai târziu, din vremea lui Ezechia, închinarea din Iuda a înaintat pe spirala decăderii. Sub domnia regelui Manase, idolatria a revenit cu toată forța în Iuda:

 

„A reconstruit înălțimile pe care le distrusese tatăl său, Ezechia, a ridicat altare lui Baal, a făcut un stâlp al Așerei, cum făcuse Ahab, regele lui Israel, și s-a închinat întregii armate a cerurilor și i-a slujit. A construit altare în Casa Domnului, despre care Domnul spusese: ‘În Ierusalim Îmi voi pune Numele.’ El a construit altare întregii armate a cerurilor, în cele două curți ale Casei Domnului. Și-a sacrificat fiul în foc, s-a ocupat cu prezicerea și cu interpretarea semnelor, a apelat la cei ce întreabă duhurile morților și la cei care cheamă spiritele. El a făcut mult rău înaintea ochilor Domnului și L-a mâniat... Dar ei n-au ascultat și Manase i-a dus în rătăcire, astfel că ei au făcut mai mult rău decât toate națiunile pe care le nimicise Domnul dinaintea fiilor lui Israel.” (2 Împ. 21:3-6, 9)

 

După domnia lui Manase, regele Iosia a reparat Templul și a întreprins acțiuni semnificative în vederea reformei liturgice. Astfel, în timpul vieții sale, Israel a fost cruțat din a experimenta nenorocirea. Însă, în cele din urmă, tot n-a fost îndeajuns pentru a stăvili furia lui Dumnezeu. Sub domnia regelui Zedechia, mânia lui Dumnezeu s-a abătut asupra lui Iuda sub forma invaziei babiloniene și au fost alungați din prezența lui Dumnezeu (2 Împ. 24:20).

               Prin urmare, istoria lui Israel (unit sau dezbinat), fiul național (tipologic) al lui Dumnezeu, a fost una a recapitulării idolatriei lui Adam. Ca și Adam, Israel a auzit o chemare alternativă la închinare – un mesaj de invitație din partea baalilor și astarteelor – și a răspuns cu încredere și ascultare de cele create, nu de Creator; s-au ospătat la altarele și pe înălțimile altor dumnezei, nu la Templul singurului Dumnezeu adevărat. Și astfel, după cum s-a întâmplat cu Adam, idolatria lui Israel și a lui Iuda a cauzat exilarea înspre est.

               Șaptezeci de ani mai târziu, când Israel a fost reașezat în țară și a fost reproclamat ca fiu al lui Dumnezeu în legământ cu El – având un Templu complet funcțional pe Muntele Sion – s-a vădit numaidecât că exilul n-a schimbat într-un mod fundamental inima Israelului. N-a trecut mult de la întoarcerea lor în țară că au și început să desacralizeze Sabatul, să întineze închinarea cu jertfe necuvenite și să comită idolatrie prin căsătoriile cu păgâni (Neem. 13; Mal. 1:6-14). Schimbarea inimii pe care a prezis-o Ezechiel în exil – că Dumnezeu avea să le dăruiască o inimă nouă, să pună un duh nou în ei și să-i facă să umble în căile Lui (Ezec. 36:26-27) – nu se concretizase încă. O astfel de transformare impunea ca Dumnezeu Însuși, mesagerul legământului (harului), să Se coboare în Templul Său, să-i purifice pe fiii lui Levi și să restaureze închinarea corectă în Sion: „Atunci darurile de mâncare ale lui Iuda și ale Ierusalimului vor fi plăcute Domnului ca în zilele din vechime, ca în anii de odinioară!” (Mal. 3:4)

 

Isus, închinătorul desăvârșit

               Vechiul Testament se desfășoară într-o asemenea manieră încât suntem lăsați cu speranța că un fiu al lui Dumnezeu va veni să conducă poporul lui Dumnezeu într-o închinare desăvârșită înaintea singurului Dumnezeu adevărat. Această așteptare își găsește împlinirea în venirea Fiului final (din zilele din urmă) al lui Dumnezeu, Isus Cristos – Ultimul Adam, adevăratul Israel, fiul lui David. Fiind Fiul lui Dumnezeu, El a împlinit (și a desăvârșit) slujba întreită de profet, preot și rege.

               Când S-a născut Isus, a fost adoptat de Iosif spre a fi un urmaș din genealogia regală, devenind „fiul lui David”. Însă la botezul Său a fost confirmat de către Tatăl Său drept „Fiul Meu preaiubit în Care-Mi găsesc plăcerea” (Matei. 3:17). Dar această declarație cerea o dovadă obținută în urma testării. Astfel, Duhul lui Dumnezeu L-a dus pe Fiul lui Dumnezeu în pustiu, unde șarpelui cel vechi (Satan) i s-a permis să-L ispitească, spre a se vedea ce era în inima Sa. Lucrarea lui Isus a început în locul în care a sfârșit Adam și unde a fost testat și Israel – în pustiu. Acolo, Dumnezeu L-a pus la încercare pe Isus, Fiul Său final, spre a se vedea dacă avea să I Se închine doar Lui ca Tată și Rege. Biruința lui Isus asupra ispitelor lui Satan de a-Și întrerupe postul, de a-L pune la încercare pe Dumnezeu și de a se pleca înaintea altui „dumnezeu” însemna că aici, în sfârșit – în niște momente care au definit o epocă – se găsea un Fiu care I Se închina doar lui Dumnezeu, cu toată inima, mintea și puterea Sa. Iată-L pe adevăratul Profet-Preot-Rege pe care-L așteptase Israel. Iată-L pe adevăratul Închinător.

 

Închinare făcută desăvârșită – acum...

               Deși Isus a dovedit o închinare desăvârșită ca Fiu al lui Dumnezeu, închinarea poporului lui Dumnezeu nu fusese încă făcută desăvârșită. Ca aceasta să aibă loc, era nevoie de o jertfă definitivă și suficientă, precum și de un Mare Preot desăvârșit care să intre în prezența lui Dumnezeu, în Sfânta Sfintelor din cer, și să se așeze, mijlocind permanent pentru poporul său. Ca jertfă impecabilă și ca Mare Preot nevinovat, Isus a trecut pe sub sabia învăpăiată a judecății lui Dumnezeu atunci când a murit, iar când a înviat, a deschis iarăși calea către prezența lui Dumnezeu de la pomul vieții. În ultima clipă a vieții Sale desăvârșite, ascultătoare, dându-și ultima suflare, catapeteasma Templului s-a rupt în două, marcând finalul vechiului sistem de închinare și începutul celui nou, în adevărata Sfântă a Sfintelor de sus. „Partea cea mai importantă a celor spuse de noi este că avem un astfel de Mare Preot, Care S-a așezat la dreapta tronului Măreției, în Ceruri, slujitor al Locului Preasfânt și al adevăratului Cort, pe care l-a ridicat Domnul, nu omul.” (Evrei 8:1-2, sublinierea adăugată) De acolo, de la dreapta Tatălui, Isus conduce închinarea din ceruri; și tot de acolo El curăță închinarea bisericii Sale de pe pământ:

 

„Așadar, fraților, fiindcă avem îndrăzneală să intrăm în Locul Preasfânt prin sângele lui Isus, pe calea cea nouă și vie pe care El a deschis-o pentru noi prin draperia dinăuntru, adică trupul Său, și fiindcă avem un Mare Preot peste Casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă sinceră, în siguranța deplină a credinței, având inimile curățite de conștiința rea și trupurile  spălate cu apă curată.” (Evrei 10:19-22)

 

               Autorul cărții Evrei continuă prin a surprinde semnificația acestui moment din istoria răscumpărării care este definitoriu pentru închinare:

 

„Căci nu v-ați apropiat de ceea ce poate fi atins, de ceea ce este cuprins de foc, de întuneric, negură și furtună, nici de sunet de trâmbiță sau de un glas ale cărui cuvinte i-au făcut pe cei ce l-au auzit să ceară să nu li se mai vorbească – pentru că n-au putut îndura ce s-a poruncit: „Chiar dacă un animal atinge muntele, să fie omorât cu pietre!”; priveliștea aceea era atât de înfricoșătoare, încât Moise a spus: „Sunt înspăimântat și tremur!” – ci v-ați apropiat de muntele Sion, de cetatea Dumnezeului celui Viu, Ierusalimul ceresc, de miile de îngeri adunați pentru sărbătoare, de Biserica întâilor născuți scriși în Ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile desăvârșite ale celor drepți, de Isus, Mijlocitorul Noului Legământ, și de sângele stropit, care vorbește mai bine decât sângele lui Abel... De aceea, fiindcă primim o Împărăție care nu poate fi clătinată, să avem în inimile noastre o mulțumire prin care să ne închinăm lui Dumnezeu într-un mod plăcut, cu evlavie și reverență, pentru că „Dumnezeul nostru este un foc mistuitor.” (Evrei 12:18-24, 28-29)

 

               Și astfel, cu inimi purificate și cugete curățite, ca popor al lui Dumnezeu putem de acum să-I aducem o închinare plăcută Lui; putem de acum să auzim chemarea Sa la închinare fără a mai fi îngroziți de glasul Său; putem de acum să ne strângem în jurul Muntelui Sion din ceruri fără a fi cuprinși de teama de a fi mistuiți de focul puternic ale prezenței Sale, căci

 

„[Cristos] potolit-a al Legii tunet răsunător

A stins al Muntelui Sinai foc mistuitor

Cu sângele Său ne-a spălat Isus

De Dumnezeu aproape ne-a adus.”

(John Newton)[1]         

 

O închinare făcută desăvârșită – deja... dar nu încă

               Prin lucrarea Lui din Locul Preasfânt, Isus, Fiul final (din zilele din urmă) al lui Dumnezeu, a inaugurat închinarea făcută desăvârșită a lui Dumnezeu pe pământ. Drept urmare, închinarea noastră este făcută curată și desăvârșită înaintea lui Dumnezeu, într-un mod în care nu s-a întâmplat cu cea a sfinților din Vechiul Testament, căci:

 

„Nici chiar sângele de animalele

Junghiate pe-ale evreilor altare

Nu pot da pacea cugetului vinovat

Și nici să facă sufletul curat.

 

Însă cerescul Miel, Cristos,

Îndepărtează de la noi orice păcat

E jertfa cu nume mult mai glorios

Căci are-un sânge mai bogat.”

(Isaac Watts).[2]

 

               Cu toate acestea, închinarea noastră nu este încă realizată pe deplin în forma ei glorificată, consumată, pe care o va atinge în cerul nou și pe pământul cel nou. Deocamdată, aici, jos, ne închinăm având numeroase slăbiciuni și imperfecțiuni (cf. WCF 16.6), dar atunci o vom face într-o manieră perfectă, acolo unde domnește dreptatea (2 Petru 3:13). Deocamdată, vedem ca într-o oglindă în chip nedeslușit, dar atunci vom vedea față în față; acum cunoaștem parțial, dar atunci vom cunoaște plenar, după cum și noi am fost cunoscuți pe deplin (1 Cor. 13:12). Deocamdată, ca fii îndreptățiți prin Fiul, ne închinăm prin credință; dar atunci, ca fii glorificați prin Fiul, o vom face prin vedere. Felul în care va arăta închinarea de atunci a fost parțial revelat la început, în grădina Eden, iar mai apoi a fost simbolizat la Sinai și Sion (cf. Evrei 8:5). Însă cea mai amplă licărire a închinării cerești este dată de vedenia lui Ioan din Apocalipsa.

 

Închinarea din cer

               Faptul că termenul „închinare” apare mult mai frecvent în Apocalipsa decât în oricare altă carte (de 24 de ori) și faptul că Ioan primește vedenia pe când este în Duhul, în Ziua Domnului, indică tonul liturgic al cărții. Cristos ne este prezentat drept Martorul credincios, Întâiul născut dintre cei morți și Conducătorul regilor pământului; El este Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel ce trăiește, Care a fost mort, dar iată că este viu. Fiind Cristosul Înviat, El pășește acum printre bisericile Sale (cele 7 sfeșnice), chemându-le să se pocăiască de păcatele lor (Apoc. 2-3). Apoi, Ioan este invitat în sala tronului din ceruri pentru a-L vedea pe Dumnezeu așezat în toată gloria pe scaunul Său de domnie (Apoc. 4). Manifestarea măreției Sale amintește de teofania de la Sinai – cu fulgere, tunete și foc. În cer, Dumnezeu este venerat de făpturile cerești care Îi înconjoară tronul și Îi aduc închinare pentru cine este El. Zi și noapte, ele strigă fără încetare: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, Cel Care era, Care este și Care vine!” (Apoc. 4:8) De asemenea, cei douăzeci și patru de bătrâni cu chip angelic se pleacă înaintea Lui recunoscând că este Creatorul, își aruncă înaintea Lui cununile și strigă: „Demn ești Tu, Domnul și Dumnezeul nostru, să primești gloria, onoarea și puterea, pentru că Tu le-ai creat pe toate și prin voia Ta ele erau și au fost create.” (Apoc. 4:11) Însă lauda din cer nu Îl are în vedere doar pe Dumnezeu, ci și pe Leul din Iuda, Mielul care a fost înjunghiat, fiind lăudat că a asigurat jertfa pentru păcat. Cei douăzeci și patru se proștern înaintea Mielului și înaintea lui Dumnezeu, cântând o cântare nouă, și declarând:

 

„Tu meriți să iei sulul și să-i deschizi sigiliile, pentru că ai fost înjunghiat și prin sângele Tău ai răscumpărat, pentru Dumnezeu, oameni din orice seminție, limbă, popor și națiune și i-ai făcut o împărăție și preoți pentru Dumnezeul nostru; și ei vor domni pe pământ!” (Apoc. 5:9-10)

 

               Aceștia sunt însoțiți de mulți îngeri, care spun cu glas tare: „Demn este Mielul, Care a fost înjunghiat, să primească puterea, bogăția, înțelepciunea, măreția, onoarea, gloria și lauda!” (Apoc. 5:12) Iar apoi îngerii și arhanghelii, precum și întreaga oștire din ceruri și de pe pământ vin laolaltă – orice făptură din cer, de pe pământ, de sub pământ și din mare – strigând: „A Celui Ce stă pe tron și a Mielului să fie lauda, onoarea, gloria și puterea, în vecii vecilor!” (Apoc. 5:14)

               Această simfonie a laudei pentru lucrarea lui Dumnezeu în creație (Apoc. 4) și pentru lucrarea Mielului în răscumpărare (Apoc. 5) vine după chemarea la închinare și la pocăință (Apoc. 1-3). Mai apoi urmează un ciclu recurent de comunicare divină (Cuvântul lui Dumnezeu) și răspuns omenesc (rugăciune și laudă), întrerupt de referirea la focul care mistuie jertfele ori la gloria care umple Templul (Apoc. 6:1-19:5). Ciclul este focalizat asupra citirii și proclamării Cuvântului lui Dumnezeu prin cele șapte sigilii, cele șapte trâmbițe, cele șapte semne, cele șapte potire; punctul său culminant fiind prăbușirea împărăției lui Satan, văzută prin căderea Babilonului. Binecuvântările și blestemele prevăzute în legământ – pentru închinător și, respectiv, pentru cel idolatru – conduc la două ospețe: Cina nunții Mielului (pentru sfinți) și Ospățul cel mare al lui Dumnezeu (pentru nelegiuiți) (Apoc. 19:6-10, 17-21). Prima cină este cea despre care Isus a spus că o va lua alături de urmașii Săi în împărăția Sa viitoare (Marcu 14:22-26).

               Ca și în cazul închinării din Vechiul Testament, venerarea lui Dumnezeu de aici, din Apocalipsa, are drept punct culminant părtășia cu Dumnezeu la o masă, urmată de anunțarea binecuvântării pentru toți cei care I S-au închinat lui Dumnezeu așa cum se cuvine (Apoc. 21-22). Închinătorii credincioși vor avea parte de binecuvântarea noii creații, în care locuința lui Dumnezeu va fi în mijlocul lor, iar „ei vor fi poporul Lui. Și Dumnezeu Însuși va fi cu ei și va fi Dumnezeul lor” (Apoc. 21:3). Nu vor mai fi nici lacrimi, nici moarte, nici jale, nici plânset sau durere, căci lucrurile anterioare ale unei lumi frânte și decăzute vor fi trecut. Nu va mai fi niciun templu în cetate, pentru că Domnul Dumnezeul cel Atotputernic și Mielul vor fi Templul ei; nu va fi nici soare sau lună care să strălucească, întrucât gloria Domnului o va lumina, iar Mielul va fi făclia ei. Neamurile vor umbla în lumina Mielului, iar frunzele pomului vieții vor sluji la vindecarea lor. Ei vor vedea Fața Domnului; Numele Lui va fi pe frunțile lor; și vor domni împreună cu El pentru totdeauna. Iar apoi, benedicția care a fost rostită în cadrul legământului harului de-a lungul istoriei răscumpărării (Num. 6:24-26) va fi realizată și făcută desăvârșită în Ierusalimul ceresc: poporul lui Dumnezeu va fi binecuvântat și păzit; Fața lui Dumnezeu va străluci peste ei, iar ei vor primi harul Său; bunăvoința lui Dumnezeu se va coborî peste ei, iar aceștia vor experimenta, în forma supremă, shalom-ul* Său.

 

„Ierusalimul cel de aur,

Cu lapte și miere binecuvântat,

Contemplarea frumuseții tale

Ridică inima și glasul oprimat

Nu știu, o, nu știu

Ce bucurii mă așteaptă acolo,

Ce strălucire de slavă,

Ce fericire de neegalat!

 

O, dulce și binecuvântată țară,

Locașul aleșilor lui Dumnezeu!

O, dulce și binecuvântată țară

Pe care inimile nerăbdătoare o așteaptă!

Îndură-Te, Isuse, și ne du

Pe acel drag pământ al odihnei,

Unde vom fi, cu Dumnezeu Tatăl,

Și cu Duhul Sfânt, veșnic binecuvântați.”

(Bernard de Cluny).[3]

 

               În închinarea desăvârșită din acea „dulce și binecuvântată țară”, vor fi prezente aceleași elemente generale și aceeași structură a închinării de la Sinai și Sion:

 

Strângerea în jurul lui Cristos (biserica pe pământ) (Apoc. 1-3)

Chemarea la închinare (pe pământ și în cer) (2-4)

Mărturisire/pocăință (păcatul din bisericile lui Cristos este dat în vileag) (2-3; 5:3-4)

Curățire (Mielul care a fost înjunghiat) (5:5-7)

Intrare mijlocită (Mielul deschide sulul înaintea lui Dumnezeu) (5:8)

Laudă (adusă de îngeri și de întreaga creație) (5:9-14)

Comunicare divină (Cuvântul lui Dumnezeu este deschis și proclamat în tot pământul) (6:1-19:5)

Răspuns: rugăciune (rostită de sfinți) (7:9-8:4; 11:15-18)

                   foc/glorie (care umplu Templul) (8:5; 11:19; 15:5-8; 16:17-18)

                     laudă (rostită de sfinți) (7:9-8:4; 19:1-5)

Masă (19:6-10)

Binecuvântare (21-22)

 

La nivel macro, structura fundamentală din Eden încă se păstrează: chemare-răspuns-masă. La fel stau lucrurile și cu noile elemente ale închinării introduse în legământul harului, așa cum sunt ele văzute în Vechiul Testament: strângere, curățire, intrare mijlocită, comunicare divină, curățire/consacrare și benedicție. Astfel, închinarea revelată în Eden și apoi reprezentată la Sinai și Sion (cf. Evrei 8:5), este în final făcută desăvârșită și îndeplinită în Ierusalimul ceresc. Cele trei „vârfuri muntoase” ale închinării din istoria răscumpărării își găsesc împlinirea perfectă și înfăptuirea supremă în Sionul ceresc, unde Cristos este așezat și întronat și unde se vor strânge popoarele ca să-I cânte laudele.

 

Închinarea pe pământ

               Până atunci, biserica este chemată să I Se închine lui Dumnezeu pe pământ, ca și în cer, precum și să invite popoarele să i se alăture. Închinarea neevreilor a fost simbolizată la nașterea lui Isus de magii veniți din est (de remarcat direcția) ca să I se închine Regelui iudeilor (Matei 2:2). Însă invitația directă făcută popoarelor de a-L venera pe Regele trimis de Dumnezeu a fost întâi de toate lansată de Regele Însuși. Într-o împrejurare, în timpul lucrării Sale pământești, Isus a întâlnit o femeie samariteană lângă o fântână. Femeia avusese cinci soți, iar cel cu care trăia la momentul respectiv nu era soțul ei. Isus nu i-a vorbit despre căsătorie, ci despre apă și închinare. I-a promis că-i va dărui o apă care, după ce urma să o bea, avea să-i potolească setea pentru totdeauna; de asemenea, a invitat-o la o închinare în duh și în adevăr, „căci astfel de închinători caută Tatăl” (Ioan 4:23). Și cu astfel de cuvinte a stat înaintea soțului pe care-l căutase toată viața. Iată-L aici pe Fiul credincios, care avea să-și împlinească mireasa și să o conducă într-o închinare curată înaintea singurului Dumnezeu adevărat. Invitația făcută de Isus femeii samaritene a indicat spre ceea ce va veni.

               După înălțarea Sa la dreapta Tatălui, Isus Și-a trimis Duhul în lume ca să-Și curteze mireasa, chemând-o dintre popoare. Dumnezeu Duhul Sfânt a fost trimis să cheme păcătoși din orice națiune, îndemnându-i să renunțe la căile lor idolatre și să-I aducă închinare lui Dumnezeu Tatăl prin Fiul. Acea chemare la închinare s-a răspândit din Ierusalim, încă de când apostolul Petru și-a ținut prima predică la Cincizecime (Fapte 2), și a ajuns până la marginile pământului, încă de când apostolul Pavel a început să le predice Neamurilor (Fapte 13:46-48). O benedicție îi așteaptă pe toți cei care aud și răspund Cuvântului lui Dumnezeu trimis ca invitație: „Fericiți sunt cei ce-și spală robele, ca să aibă dreptul la Pomul Vieții și să intre pe porți în cetate.” (Apoc. 22:14) Păcătoșii care se pocăiesc vor primi binecuvântarea curățirii de păcat și a accesului liber la pomul vieții. Aceștia vor intra nu doar într-o grădină asemenea Edenului, ci într-o grădină-cetate mai bună decât Edenul, una în care curge un râu curat cu apa vieții, izvorând din tronul lui Dumnezeu și al Mielului. Și astfel, Duhul și Mireasa zic: „, iar cel ce aude să zică: . Și cel însetat să vină, iar cel ce dorește, să ia fără plată apa vieții!” (Apoc. 22:17)

               Misiunea Bisericii, mireasa lui Cristos, este închinarea și mărturia: să I se închine Dumnezeului triunic – Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt – și să mărturisească unei lumi pierdute ce a făcut Dumnezeu în Cristos în calitate de Creator și Răscumpărător, și ce va face în Cristos ca Desăvârșitor al tuturor lucrurilor. Într-o zi, mărturia Bisericii în această lume va înceta, însă nu și închinarea ei în lumea care are să vină. În cerul și pământul nou din viitor, o mare mulțime pe care nimeni nu o poate număra, cu oameni de orice neam, din orice seminție, din orice popor și de orice limbă, va sta înaintea tronului și va spune: „Amin! Lauda și gloria, înțelepciunea și mulțumirea, onoarea, puterea și măreția să fie ale Dumnezeului nostru în vecii vecilor! Amin.” (Apoc. 7:12)

 

Închinarea este importantă

               Istoria umană, de la început la sfârșit, este de fapt o istorie a închinării. Motivul stă în faptul că Dumnezeu Și-a structurat astfel lumea încât fiecare persoană se va închina prin unul dintre cei doi bărbați – Adam sau Isus Cristos. Cel dintâi om, Adam, a fost creat să fie homo liturgicus, iar toți cei care îi poartă chipul au moștenit înclinația sa liturgică decăzută spre idolatrie. Ne naștem venerând creatura, nu Creatorul; ne trăim viețile căutând mântuire și împlinire în niște pseudo-răscumpărători, nu în unicul Răscumpărător. Suntem un neam neliniștit, hoinărind la „est”, departe de sanctuarul divin. Însă, prin al Doilea Om, Isus Cristos, am primit invitația de a ne întoarce și a ne închina lui Dumnezeu așa cum se cuvine, în duh și în adevăr, în prezența Sa. Prin întruparea, viața, moartea, învierea și înălțarea lui Isus Cristos – adevăratul Homo Liturgicus – Dumnezeu a deschis o cale de a ne întoarce în prezența Sa. Începând de la primul fiu al lui Dumnezeu, Adam, continuând cu fiul național (tipologic) al lui Dumnezeu, Israel, și cu fiul regal (tipologic) al lui Dumnezeu, Solomon, ajungând până la Fiul final al lui Dumnezeu, Isus, și acum la fiii (răscumpărați) ai lui Dumnezeu, Biserica – Dumnezeu a căutat un popor care să I se închine. Suntem chemați la închinare, iar inimile noastre sunt neliniștite* până când nu răspundem acelei chemări prin credință și ascultare, venind la Cristos și ospătându-ne cu El: „Cel ce vine la Mine nu va flămânzi niciodată și cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată.” (Ioan 6:35) Experimentarea deplină a acestui adevăr este așteptată în ziua finală când ne vom ospăta din și cu Fiul glorificat al lui Dumnezeu, la Ospățul de Nuntă al Mielului. În vremea de acum, este drept, potrivit și împlinitor să ne închinăm ca popor răscumpărat al lui Dumnezeu; în vremea de atunci, va fi drept, potrivit și împlinitor să facem aceasta ca popor glorificat al lui Dumnezeu. Închinarea este importantă acum întrucât va fi importantă atunci, pentru totdeauna.

 

Precum în cer

               Și astfel, ca unii care ne strângem laolaltă de fiecare dată în ziua Domnului, între momentele deja și nu încă ale împărăției lui Dumnezeu, să ne închinăm lui Dumnezeu pentru ceea ce este El, ca singurul Dumnezeu etern în trei persoane – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – și pentru ceea ce a făcut în creație și în răscumpărare, precum și pentru ceea ce va face la înnoirea tuturor lucrurilor. Să Îl venerăm pe Dumnezeu pe pământ așa cum este El venerat în cer:

 

„Lăudați-L pe Domnul!

Lăudați-L pe Domnul din Ceruri,

Lăudați-L din înălțimi!

Lăudați-L, toți îngerii Lui,

Lăudați-L, toată armata Lui!     

 

Lăudați-L, soare și lună,

Lăudați-L, voi, toate stelele strălucitoare!

Lăudați-L, cerurile cerurilor

Și voi, ape de deasupra cerurilor!

 

Să laude Numele Domnului,

Căci El a poruncit și acestea au fost create!

El le-a așezat la locul lor pe vecie

Printr-o hotărâre pe care n-o va încălca.

 

Lăudați-L pe Domnul, voi, cei de pe pământ,

monștri ai apelor și toate adâncurile,

fulgerul și grindina, zăpada și ceața

vântul năprasnic care-I împlinește porunca!

 

Munții și toate dealurile,

Pomii roditori și toți cedrii,

Vietățile și toate vitele,

Târâtoarele și păsările înaripate!

 

Regii pământului și toate națiunile,

Prinții și toți demnitarii pământului,

Tinerii și tinerele,

Bătrânii și copiii deopotrivă!

 

Să laude Numele Domnului,

Pentru că numai Numele Lui este înălțat,

Măreția Lui este mai presus de pământ și ceruri!

El a făcut să crească puterea poporului Său;

Acesta este un motiv de laudă

Pentru toți credincioșii Săi,

Pentru fiii lui Israel, poporul care Îi este aproape.

Lăudați-L pe Domnul!”

(Ps. 148)

 

Amin și amin.

 

Vă invit să citiți și capitolul 2 din aceeași carte aici: Soli Deo Gloria: Reformarea Închinării (Cap. 2 din cartea Reforma Protestantă și Închinarea Bisericii) (psalmiicantati.ro)