Cu ocazia publicării cărții Păstorul Spurgeon avem plăcerea să vă punem la dispoziție capitoul 2 din carte, în care autorul, Geoffrey Chang, descrie închinarea publică în viziunea și practica lui Spurgeon. Pentru că la Psalmii Cântați suntem preocupați de acest subiect și pentru că subscriem în mare parte la viziunea lui Spurgeon asupra închinării, am ales acest capitol dar, bineînțeles, vă invităm să achiziționați cartea și să citiți întreaga viziune și practică asupra vieții bisericii și a pastorației din perspectiva Prințului Predicatorilor.
Cumpără cartea aici: https://www.psalmiicantati.ro/pastorul-spurgeon
Profită de pachetul promoțional "Spurgeon" aici: https://www.psalmiicantati.ro/pachet-2-carti-despre-spurgeon
2. POARTA CERULUI: ÎNTÂLNIRILE BISERICII
Înrădăcinat în biserică
Charles Spurgeon a crescut în biserică. La vârsta de zece luni, părinții lui au avut nevoie de ajutor, astfel că a fost trimis să locuiască împreună cu bunicii săi. Bunicul lui Spurgeon, James, era slujitorul congregaționalist din orașul Stambourne. Multe dintre amintirile timpurii ale lui Spurgeon au legătură cu întâlnirile bisericii. El își amintește de cuierul din spatele amvonului, în care bunicul său își atârna pălăria, de prezbiterii care stăteau așezați cu solemnitate dincolo de amvon, de băncile pătrate cu draperie și de placa de rezonanță plasată deasupra amvonului, care îl făceau pe predicator să arate ca o figurină ce iese dintr-o cutie. Asemenea multor copii plictisiți, Spurgeon se distra în timpul predicilor lungi concentrându-se asupra diferitelor detalii din încăpere.
Până să împlinească șase ani, Spurgeon se mutase deja înapoi ca să locuiască împreună cu părinții lui, în Colchester. Lucrurile trăite în biserica de acolo nu au fost nici pe departe la fel de pozitive ca și cele de la Stambourne. Cu toate acestea, biserica a continuat să joace un rol proeminent în viața sa. Câteodată, Spurgeon împreună cu frații și surorile sale se jucau de-a biserica și, bineînțeles, el îndeplinea rolul predicatorului. A înființat de asemenea „Societatea familială juvenilă” pentru copiii vecinilor, stabilind apariția unei reviste scrise de mână, ședințe de organizare și întâlniri de rugăciune. Când s-a dus la școală în Maidstone și Newmarket, a continuat să frecventeze slujbele locale ale bisericii în fiecare săptămână, deși știa că nu era convertit. La Newmarket, s-a împrietenit cu o bucătăreasă de la școală căreia îi plăceau discuțiile teologice. Ambii frecventau aceeași biserică și detestau predicarea. Odată, Spurgeon a întrebat-o de ce se mai deranja să participe la slujbele bisericii. Aceasta i-a răspuns astfel: „Îmi place să merg la închinare chiar dacă nu mă aleg cu nimic. Vei vedea uneori o găină scormonind un morman de gunoi în căutarea unor boabe de porumb; nu găsește niciunul, dar e vădit că le caută și folosește toate mijloacele pentru a le găsi, și apoi, tot acest exercițiu o încălzește.”[1] Încă de la o vârstă tânără, Spurgeon s-a obișnuit să acorde importanță întâlnirilor bisericii. Însă oricât de religios a fost în a frecventa biserica, aceasta nu i-a diminuat vinovăția cugetului.[2]
Mântuirea nu putea fi găsită în participarea formală la închinarea comunitară. În schimb, Spurgeon avea să ajungă la credința în Evanghelie prin predicarea Cuvântului. În întâlnirea unei congregații a metodiștilor primitivi, ținută într-o zi a Domnului din timpul iernii, Spurgeon a auzit Evanghelia și a fost convertit. În seara zilei respective, a participat la slujba dintr-o capelă baptistă din Colchester, și a fost încurajat în credința pe care tocmai o descoperise.
Putem continua să urmărim această temă a închinării pe parcursul vieții creștine a tânărului Spurgeon: frecventarea cu credincioșie a bisericii congregaționale din Newmarket, botezul de care a avut parte în cadrul slujbei baptismale din congregația baptistă din Isleham, iar în cele din urmă participarea la închinarea de la St. Andrew’s Street din Cambridge, pe când lucra ca tutore. Prin intermediul asociației predicatorilor laici de la St. Andrew’s, Spurgeon urma să aibă parte de cel dintâi prilej de a predica, iar în cele din urmă să fie chemat ca păstor la Waterbeach Chapel, în toamna anului 1851. Pentru tot restul vieții sale, lucrarea sa avea să includă organizarea și conducerea închinării comunitare a unor congregații.
Capitolul de față va explora felul în care Spurgeon a condus închinarea comunitară de la Tabernaculul Metropolitan. Ca păstor, el și-a asumat responsabilitatea nu doar pentru predicare, ci și pentru fiecare element al întâlnirilor congregaționale, de la imnuri și rugăciuni, și până la citirile din Scriptură. Este remarcabil că, de-a lungul a treizeci și opt de ani de slujire pastorală, serviciile sale de închinare au variat foarte puțin.[3] În pofida acestui lucru, mii de oameni reveneau săptămână de săptămână pentru a fi edificați spiritual prin acea închinare. Rugăciunea mea este să avem ceva de învățat din exemplul lui Spurgeon. Vom examina mai întâi convingerile sale despre întâlnirile comunitare ale bisericii, iar mai apoi vom cumpăni felul în care le-a implementat practic.
-----------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------
Să nu părăsim strângerea noastră laolaltă
Pentru un creștin, închinarea înaintea lui Dumnezeu înrâurește fiecare latură a vieții. În ce privește cântarea, rugăciunea și citirea Scripturii, Spurgeon a crezut că ele nu trebuie restricționate la întâlnirile bisericii, ci ar trebui să se desfășoare deopotrivă în public și în privat: „Închinarea publică nu este totul; dacă închinarea personală lipsește, atunci aceasta nu va conta. . . . Omul care nu se întâlnește cu Dumnezeu în afara templului, nu se va întâlni cu El nici în interiorul templului, să fie convins de aceasta.”[4] Închinarea individuală demonstra autenticitatea închinării publice.
Totodată, Spurgeon era de părere că închinarea publică era o necesitate. Ea a fost poruncită de Dumnezeu. Nu era suficient ca oamenii să se închine doar în privat. Ca și în zilele noastre, și oamenii din secolul al nouăsprezecelea dispuneau de suficiente scuze pentru a da uitării strângerea laolaltă. Odată cu sporirea numărului de predici tipărite, multor creștini li s-a părut mai ușor să obțină cea mai nouă predică a predicatorilor lor preferați și să stea acasă. Dar, comentând asupra textului din Evrei 10:25, Spurgeon a declarat:
Sunt unii care întrebuințează greșit ceea ce ar trebui să fie o mare binecuvântare, anume presa de tipar și predica tipărită, prin a sta acasă și a citi o predică întrucât, spun aceștia, este mult mai bine decât să mergi să auzi una. Ei bine, prieten drag, și dacă n-aș putea auzi cu folos, tot aș participa la una dintre strângerile laolaltă pentru închinarea înaintea lui Dumnezeu. Este o mărturie urâtă ca unul care se pretinde creștin să absenteze de la întâlnirea prietenilor lui Cristos. Mai demult era aici o soră scumpă, pe care mulți ați cunoscut-o, care participa regulat la slujbele bisericii, deși nu putea auzi nici măcar un cuvânt din cele rostite; dar ea spunea că îi făcea bine să se alăture cântului imnurilor și să știe că I se închina lui Dumnezeu cu ceilalți din poporul Său. Mi-aș dori ca unii, care stau deoparte invocând cele mai frivole motive, să se gândească la acest verset: „Să nu părăsim strângerea noastră laolaltă, așa cum au unii obiceiul.”[5]
Cu alte cuvinte, întâlnirile bisericii erau menite pentru ceva mai mult decât edificare individuală (care putea fi obținută prin intermediul unei predici tipărite). Ele vizau „închinarea față de Dumnezeu cu ceilalți din poporul Său” și a fi parte din „adunarea prietenilor lui Cristos”. Strângerea laolaltă cu biserica demonstrează că îi aparținem poporului lui Dumnezeu.
Totodată, Spurgeon credea că întâlnirile bisericii constituiau un mijloc al harului în viața creștină. Atunci când creștinii se adunau ca să cânte psalmi, imnuri și cântări duhovnicești, ca să se roage împreună și să audă citirea și predicarea Cuvântului, Dumnezeu folosea aceste activități pentru a le întări credința în Cristos și dragostea unul pentru altul. Deși nu se poate obține vreodată harul lui Dumnezeu prin asemenea activități, fiecare creștin ar trebui totuși să participe la întâlnirile bisericii având așteptarea de a primi binecuvântarea lui Dumnezeu. „S-ar putea ca Dumnezeu să nu ne binecuvânteze atunci când suntem în casa Lui, însă avem cel mai bun motiv să sperăm că o va face atunci când suntem în părtășia cu sfinții Săi.”[6]
Cu toate acestea, n-ar trebui să ne imaginăm harul lui Dumnezeu ca ceva impersonal. Mai degrabă, în opinia lui Spurgeon, harul lui Dumnezeu este dat în mod personal prin prezența lui Cristos alături de biserică. Deși Cristos a promis că va fi cu ai Săi în mod individual, El a făgăduit și că va fi cu ei atunci când sunt strânși în Numele Lui. Cristos „Se delectează cel mai mult în a veni în adunarea slujitorilor Săi.”[7]
De aceea, Spurgeon n-a conceput să rateze întâlnirile bisericii . . . nu pentru că s-a temut că avea să piardă vreo binecuvântare sau să încalce vreo poruncă; ci nu a vrut să rateze bucuria părtășiei cu Cristos și cu poporul Său! Atunci când creștinul se strânge laolaltă cu biserica, se apropie cel mai mult de cer de această parte a eternității.
A da uitării strângerea noastră laolaltă ar implica pierderea unuia dintre cele mai prețioase privilegii creștine, căci închinarea bisericii este anticamera adorării din cer. Dacă cerul coboară vreodată pe pământ, atunci este în părtășia sfinților. Masa Domnului nostru este adesea anticiparea gloriei. Întâlnirea de rugăciune pare adesea să se desfășoare aproape de zidul cetății Ierusalim; este așezată cumva pe hotarul dintre domeniul ceresc și cel pământesc; este o casă, și totuși o poartă, împlinirea și tânjirea puse laolaltă, casa lui Dumnezeu și însăși poarta cerului.[8]
Mulți vizitatori care au participat la întâlnirile de la Tabernaculul Metropolitan au dat mărturie despre simțământul realităților cerești pe care l-au avut atunci când s-au închinat împreună cu acea congregație. Auzirea Cuvântului lui Dumnezeu, cântatul laudelor către Dumnezeu și înălțarea rugăciunilor au făcut ca aceste întâlniri de sabat să reprezinte clipe de mare bucurie în Cristos.
Numai Cristos este legiuitorul bisericii
Făcând legătura dintre întâlnirea bisericii și cer, Spurgeon și-a învățat poporul că slujbele de închinare constituiau o expresie a domniei lui Cristos pe pământ. De aceea, întâlnirile bisericii trebuiau stabilite de Cuvântul lui Cristos. Astfel, preferințele sau tradițiile umane nu aveau o autoritate finală în biserică. Această poziție avea să fie numită „Principiul Regulator al Închinării”[9] de către reformatori, care l-au precedat pe Spurgeon. Deși Spurgeon n-a folosit niciodată sintagma propriu-zisă, iată cum explică el poziția de mai sus:
Numai Cristos este legiuitorul bisericii, și nicio regulă sau reglementare din cadrul bisericii creștine nu este valabilă decât dacă, măcar în spiritul ei, este susținută și bazată pe gândirea lui Cristos. . . . Atunci când ne strângem laolaltă în întâlnirea bisericii, nu putem stabili legi pentru Împărăția Domnului; am face bine să nu cutezăm să facem așa ceva. Asemenea reglementări necesare care pot fi făcute pentru a împlini poruncile Domnului nostru, pentru a ne întâlni la închinare și a proclama Evanghelia, sunt lăudabile, deoarece sunt acte necesare ascultării de cele mai înalte legi ale Sale; dar chiar și aceste detalii minore nu sunt tolerabile dacă încalcă vădit spiritul și gândirea lui Isus Cristos. El ne-a dăruit mai degrabă călăuze spirituale decât rubrici legale și liturghii restrictive, și ne-a lăsat libertatea să urmăm îndrumările Duhului Său liber.[10]
Principiul Regulator afirmă că numai Cristos este legiuitorul bisericii și că totul ar trebui rânduit potrivit Cuvântului Său. Aceasta nu înseamnă că instrucțiunile date de Cristos bisericii Sale sunt la fel de clare. În domeniile activității și misiunii bisericii, care sunt mai puțin deslușite în Scriptură, în loc să apeleze la „rubrici legale și liturghii restrictive”, biserica ar trebui să depindă de înțelepciunea și călăuzirea Duhului. Însă, biserica este poporul lui Cristos strâns laolaltă, peste care domnește El, și aceasta urmează voia Sa în închinarea ei și în toate celelalte privințe.
Pentru Spurgeon, acest principiu se aplica îndeosebi închinării comunitare a bisericii. În opoziție cu cei atrași de o liturghie încărcată cu ritualuri și ceremonii, Spurgeon și-a chemat poporul la o aderare simplă la Cuvântul lui Dumnezeu. El a văzut o justificare explicită pentru aceasta în Vechiul Testament, atunci când Moise i-a dat lui Israel instrucțiuni extrem de specifice despre cum trebuiau să se închine și să se apropie de Dumnezeu. Tot astfel, sfinții din Noul Testament trebuie să se țină strâns de Cuvântul lui Cristos atunci când se adună la închinare.[11]
O liturghie simplă
Rezultatul practic al acestei convingeri a fost că închinarea de la Tabernaculul Metropolitan era foarte simplă. Bisericile din acele zile făceau experimente în cadrul slujbelor lor de închinare cu tot felul de invenții – foloseau diferite tipuri de coruri, orgi, amuzament și altele. Dar unul dintre semnele distinctive ale Tabernaculului a fost că închinarea ei a rămas în mare parte neschimbată, ca și în zilele sale de început. Potrivit spuselor unui diacon, „Slujbele religioase au fost conduse fără vreo particularitate inovativă. N-au fost folosite vreodată acompaniamente muzicale sau artistice. Armele luptei noastre nu sunt carnale, ci sunt puternice.”[12] Simplitatea și consecvența serviciilor lor reflectau convingerea că închinarea poporului lui Dumnezeu ar trebui să conțină doar elementele poruncite în Cuvântul lui Dumnezeu.
Liturghia de la Tabernacul consta întotdeauna din trei elemente: rugăciune, cânt congregațional și lucrarea Cuvântului. Aceste elemente puteau fi găsite în orice întâlnire de închinare a bisericii, fie că era duminică dimineață sau joi seara. Un serviciu tipic includea o rugăciune introductivă, cântul psalmilor și a imnurilor, rugăciunea pastorală, citirea și expunerea Scripturii, predica și benedicția. Rânduielile botezului și Cinei Domnului erau de asemenea celebrate regulat, deși nu la fiecare întâlnire.
Unele biserici baptiste respectau atât de strict Principiul Regulator încât, orice schimbare făcută sălii pentru închinare sau ordinii serviciului, le provoca iritare. Spurgeon și-a avertizat poporul: „Știți că este la fel de ușor pentru un om să se încreadă în ceremonii, atunci când ele sunt extrem de simple, pe cât este de ușor să se bazeze pe ele atunci când sunt strălucite și superbe. Un om ar putea la fel de bine să se încreadă în rânduiala simplă a imersiunii și a frângerii pâinii, pe cât ar putea un altul să se bizuiască pe mesa principală și pe rugăciunile preoților.”[13] Prin urmare, fiind cel care plănuia toate serviciile bisericii, deși a aderat la Principiul Regulator, Spurgeon a diversificat elementele slujbei, după cum s-a simțit călăuzit. Și-a sfătuit studenții astfel: „Variați ordinea slujbei pe cât de mult posibil. Indiferent ce ne îmboldește Duhul cel liber să facem, să facem numaidecât.”[14] Deși elementele liturghiei lui Spurgeon erau fixe, adesea el varia ordinea elementelor, conținutul rugăciunilor, numărul psalmilor și a imnurilor, lungimea expunerilor din Scriptură și altele. Spurgeon chiar l-a lăudat odată pe un păstor pentru că ținuse predica la începutul slujbei, astfel încât cei întârziați să poată participa la rugăciuni și cântări![15] Această abordare nu doar că a păzit congregația de a deveni legalistă în liturghie, ci a și ajutat-o să se implice cu toată mintea în închinare, păstrând lucrurile proaspete.
-----------------------------------------------------------------------------------------
Citește "Scrisoarea deschisă către muzicienii creștini", de Charles Spurgeon:
https://www.psalmiicantati.ro/scrisoare-deschisa-catre-muzicienii-crestini---de-charles-spurgeon
-----------------------------------------------------------------------------------------
Ritmul săptămânal
În fiecare săptămână, congregația de la Tabernaculul Metropolitan se aduna de patru ori pentru închinare: duminică dimineața, duminică seara, luni seara pentru întâlnirea de rugăciune și joi seara. Acestea nu erau servicii multiple identice, așa cum procedează astăzi unele biserici. Fiecare serviciu era distinct, iar Spurgeon avea așteptarea ca membrii lui să ia parte regulat la ele.
Serviciile duminicale
Deloc surprinzător, serviciile cu prezența cea mai bună erau cele de duminică dimineață și seară. Membrii bisericii reprezentau o mare parte din congregație, îndeosebi pe măsură ce biserica lui continua să crească. De asemenea, adesea erau prezenți vizitatori sosiți în Londra din alte părți ale lumii anglofone. Pentru mulți turiști, participarea la închinarea de la Tabernaculul Metropolitan se afla în vârful listei de obiective. Adunările de duminică dimineața erau, de regulă, alcătuite din clasele superioare și mijlocii. Însă, duminică seara, categoriile muncitorești și inferioare se alăturau congregației la terminarea muncii.
Londonezilor din secolul al nouăsprezecelea le plăcea să-și facă rondul prin biserici și să asculte cel mai nou predicator. Drept urmare, amploarea mulțimilor era o dificultate constantă. Îndeosebi în anii de început, Spurgeon s-a frământat cu insuficiența locurilor, și adesea s-a văzut nevoit să le refuze accesul unora. De multe ori, i-a dojenit pe vizitatorii care erau membri în alte biserici că ocupau locurile în biserica sa și își neglijau propriile lor biserici. Din pricina mulțimilor însemnate, Spurgeon a prevăzut bilete pentru participarea la serviciile sale. Membrii și susținătorii lucrării își puteau procura bilete rezervându-li-se o bancă și permițându-li-se să intre mai devreme în clădire pe o ușă laterală. După ce se lăsa posibilitatea intrării anticipate, cu 5 minute înainte de începerea programului, se deschideau ușile principale, iar mulțimea putea intra și ocupa orice loc liber. Băncile aveau de asemenea extensii care puteau fi coborâte pentru a asigura locuri de-a lungul culoarelor, iar oamenii stăteau uneori chiar și de-a lungul pereților. Odată ce slujba începea, orice loc rezervat neocupat devenea disponibil.
Întrucât cererea de bilete era uriașă, nu toți membrii puteau obține unul. Unii dintre membrii mai noi, nefamiliarizați cu sistemul de bilete, trebuiau să aștepte să intre odată cu restul mulțimii. Dar având o dorință înflăcărată de a se închina cu poporul lui Dumnezeu, așteptau cu bucurie. Spurgeon își amintește:
Multor creștini tineri și vârstnici, care s-au alăturat acestei biserici, le-am spus: „V-ați făcut rost de bilete?”
„Nu, domnule.” „Și atunci, ce veți face? N-ați obținut un bilet cu loc preferențial?”
„Nu, nu reușim, dar nu ne deranjează să așteptăm cu mulțimea o oră sau două. Suntem prezenți la ora cinci ca să putem intra. Uneori, se întâmplă să nu putem intra; dar chiar și atunci simțim că am făcut ce trebuie ca să încercăm să intrăm.” „Dar locuiți la o distanță de opt km”, le-am spus, „și trebuie să faceți drumul dus-întors de două ori într-o zi – nu puteți face asta.” „Oh, domnule”, mi-au răspuns ei, „putem face asta; căci în ziua de sabat, simțim o mare binecuvântare și trăim o împlinire deosebită datorită prezenței Mântuitorului.”[16]
Ținând cont de cererea de bilete, membrii bisericii le foloseau uneori ca unelte evanghelistice, dăruindu-le vecinilor lor pentru o slujbă duminicală și îndemnându-i să participe, în vreme ce ei stăteau în spate.
Cum arăta o slujbă duminicală tipică de la Tabernaculul Metropolitan? Dispunem de multe relatări din partea unor martori oculari ai acestor servicii. Nu toți vizitatorii s-au bucurat de cele trăite. Scriind în jurnalul său, Samuel Clemens (Mark Twain) își descrie experiența din 1879:
Duminică, 17 august ’79. O vreme aspră și rece, pe o ploaie torențială. M-am dus să-l aud pe dl Spurgeon. Sala a fost trei sferturi plină – vreo trei mii de oameni. Prima oră, cu excepția unui minut, a fost ocupată cu două rugăciuni, două imnuri urâte și citirea Scripturii. Predica a ținut trei sferturi de oră. Un vorbitor fluent, cu o voce bună, răsunătoare. Subiectul a fost tratat într-o manieră neplăcută, veche: Omul este un copil din cale-afară de rău, Dumnezeu lucrează în el în patruzeci de moduri și are un noian de necazuri cu el.
O congregație cu chip inexpresiv; tocmai genul care nu vede nicio contradicție în faptul că majestatea din ceruri se apleacă să îi implore și se comportă sentimental, iar aceștia consideră că mântuirea lor este o chestiune importantă.[17]
Ce apreciez în această relatare este că Spurgeon n-a simțit vreodată nevoia de a-și altera conținutul serviciilor sau predicarea pentru a-i face pe musafiri să se simtă bine.[18] Cu toate că este posibil ca predica să fi fost impresionantă din punct de vedere oratoric, cel mai probabil că cei lipsiți de plăcerea pentru adevărurile spirituale au plecat de la acel serviciu neimpresionați, ba chiar plictisiți. În ceea ce-l privește pe Spurgeon, lucrul acesta a fost intenționat. Aceste slujbe erau destinate credincioșilor regenerați și chemării păcătoșilor la mântuirea în Cristos.
Pentru creștinii care luau parte la serviciile de la Tabernacul cu un simțământ de așteptare sfântă, experiența trăită a fost foarte diferită. Slujba propriu-zisă le lăsa adesea o impresie mult mai puternică decât predica. Dincolo de a parcurge elementele slujbei, este dificil de transmis ce a însemnat ca cineva să ia parte la un serviciu de închinare la Tabernaculul Metropolitan, în timpul lucrării lui Spurgeon. Probabil că ne putem face o imagine cât mai apropiată prin intermediul relatărilor rămase de la martorii oculari. Justin Fulton, un păstor din Boston, care a făcut o vizită în 1868, ne împărtășește experiența trăită:
Prima rugăciune a fost scurtă și de un caracter general, dar plină de pasiune. Dincolo de orice umbră de îndoială, ne adunaserăm ca să ne închinăm lui Dumnezeu. Primul imn a fost cântat cu multă râvnă. Nici vorbă de o intonare monotonă sau de o orgă cu tuburi, nici vreun cor care să atragă atenția, ci un singur scop măreț, anume glorificarea Cristosului nostru. Am cântat din volumul „Our Own Hymnbook.” Totul poartă amprenta dl Spurgeon. Dacă nu-ți place, poți pleca; aici este o cauză suficient de mare încât să înainteze fără ajutorul tău. Lasă-te purtat de șuvoi, altminteri vei fi dat deoparte. Eu am căzut în el cu toată inima, fericit ca un serafim.
A urmat citirea Scripturilor. Timp suficient. Nicio grabă. Cât de mult s-au bucurat acei englezi de Cuvântul lui Dumnezeu! Apoi a doua rugăciune. Aceasta a fost și rugăciunea mea, pentru că a reprezentat strigătul fiecăruia. Pentru mine, rugăciunea sa a fost mai glorioasă decât predica sa. În predica sa, el a vorbit cu oamenii. În rugăciunea sa, a intrat în comuniune cu Dumnezeu. Când i-a descris sufletului venirea lui Cristos, mi s-a părut că L-am văzut pentru prima oară pe Împărat în frumusețea Sa. Solicitantul a fost iertat. Având chipul scăldat de lacrimi și vorbind pe tonuri atât de pline și de bogate încât au răscolit fiecare inimă, așa cum o adiere de aer înmiresmat pătrunde în toate încăperile unui palat, această atmosferă divină a pus stăpânire pe inimile noastre, atunci când el a strigat: „Te iubim! O știi! Te iubim nu pentru că ești măreț, ci datorită darului inestimabil al singurului Tău Fiu născut. Ridică-ne, o, Doamne! Scoate-ne din țărână! Ajută-ne ca prin credință să venim la fântână și să fim spălați! Venim. Simțim că ne-ai spălat. Suntem curați. Da, suntem curați! Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul nostru! Fă-ne iarăși plini de vigoare! Trezește-ne! Fă să nu dormim! Îți mulțumim pentru necazurile noastre, pentru toate cele ce ne fac conștienți de înstrăinarea noastră de Tine. Binecuvântează orfelinatul nostru, colegiul nostru, azilul nostru!”, și a continuat astfel, enumerând fiecare pricină și prezentând cererile atât de natural încât fiecare inimă s-a alăturat mijlocirilor care se înălțau. Încheierea rugăciunii mi-a rămas în minte ca o amintire de neșters.
„Cât privește cuvintele, rugăciunea noastră se încheie. Am stat în prezența Ta. O știm. Tu ne-ai auzit și ne-ai binecuvântat. O simțim. Ne îndepărtăm de scaunul harului mulțumindu-Ți că ne-ai primit și cerând binecuvântarea Ta peste noi toți!”
A fost cântat un alt imn, care a mers mai bine decât primul, deoarece toți intraserăm într-o atmosferă de închinare. El era o inspirație în timpul cântatului. Chipul său fericit, atitudinea sa hotărâtă, glasul său minunat răsuna mai dulce și mai măreț decât orice sunet de orgă pe care l-am auzit vreodată, acasă sau peste hotare.
Pasul său a fost ușor și liber. Gesturile sale au fost grațioase și grăitoare. Textul său a fost Psalmul 42:1: „Cum tânjește cerbul după apa izvoarelor, așa tânjește sufletul meu după Tine, Dumnezeule!” Am fost martor la cea mai înaltă și cea mai bună formă de artă dramatică. Parcă îl pot vedea chiar acum cum, fără a avea înainte un amvon sau o schiță, a stat în fața a 6.000 de persoane; fiecare ochi era îndreptat asupra lui, imaginându-și acel cerb de pe povârnișul muntelui, însetat, cu urechile lăsate pe spate, cu limba scoasă, chinuit și aproape mort de sete, zărind pârâul ce curge în valea din depărtare, iar apoi, fără vreo grijă, îndreptându-se spre el prin a sări de pe un colț de stâncă pe un altul, până când ajunge la acel fir de apă ca să-și potolească setea arzătoare. Toți ascultătorii au băut alături de cerb, și au fost revigorați. După aceasta, a descris plin de dragoste setea creștinului. Uscăciunea care ne-a cuprins. Mai apoi, ne-a dezvăluit fântâna găsită în Cristos. Mi-a lăsat impresia că niciodată nu-L văzusem pe Cristosul meu până atunci. Iată-L acolo, în toată splendoarea Sa! În acea dimineață, toți L-au văzut și au fost înviorați. A fost bine să mă aflu acolo.[19]
Întâlnirea de rugăciune de luni seara
Pe lângă rugăciunile înălțate în serviciul de închinare, biserica se aduna regulat în serile de luni, pentru o întâlnire de rugăciune congregațională. Este imposibil să exagerăm importanța rugăciunii în cadrul perspectivei lui Spurgeon asupra sănătății și lucrării bisericii.
Întâlnirea de rugăciune nu este ceva de umplutură, nu este o pierdere de timp, și nici o simplă distracție plină de pioșenie. Unii din vremea noastră cred asemenea idei, dar ele nu duc decât la o prețuire slabă a rugăciunii. Fără îndoială că astfel de oameni nu cunosc atotputernicia care se găsește în rugămințile poporului lui Dumnezeu. Domnul a luat cheile visteriei Sale regale și le-a pus în mâna credinței. Și-a scos sabia din teacă și i-a înmânat-o celui tare în rugăciune. Uneori, pare că Și-a așezat sceptrul suveran în mâna rugăciunii.[20]
Să nu cumva să ajungem săraci în ce privește rugăciunea. E rău să devii sărac în ce privește banii, deoarece avem nevoie de ei pentru o mie de pricini, și nu putem să ne descurcăm fără ei. Însă fără bani ne vom descurca mai bine decât fără rugăciune. Avem nevoie de rugăciunile voastre.[21]
A întări o întâlnire de rugăciune este o lucrare la fe
Autentificare
