Cu ocazia publicării cărții Păstorul Spurgeon avem plăcerea să vă punem la dispoziție capitoul 2 din carte, în care autorul, Geoffrey Chang, descrie închinarea publică în viziunea și practica lui Spurgeon. Pentru că la Psalmii Cântați suntem preocupați de acest subiect și pentru că subscriem în mare parte la viziunea lui Spurgeon asupra închinării, am ales acest capitol dar, bineînțeles, vă invităm să achiziționați cartea și să citiți întreaga viziune și practică asupra vieții bisericii și a pastorației din perspectiva Prințului Predicatorilor.

Cumpără cartea aici: https://www.psalmiicantati.ro/pastorul-spurgeon

Profită de pachetul promoțional "Spurgeon" aici: https://www.psalmiicantati.ro/pachet-2-carti-despre-spurgeon

 

2. POARTA CERULUI: ÎNTÂLNIRILE BISERICII

Înrădăcinat în biserică

               Charles Spurgeon a crescut în biserică. La vârsta de zece luni, părinții lui au avut nevoie de ajutor, astfel că a fost trimis să locuiască împreună cu bunicii săi. Bunicul lui Spurgeon, James, era slujitorul congregaționalist din orașul Stambourne. Multe dintre amintirile timpurii ale lui Spurgeon au legătură cu întâlnirile bisericii. El își amintește de cuierul din spatele amvonului, în care bunicul său își atârna pălăria, de prezbiterii care stăteau așezați cu solemnitate dincolo de amvon, de băncile pătrate cu draperie și de placa de rezonanță plasată deasupra amvonului, care îl făceau pe predicator să arate ca o figurină ce iese dintr-o cutie. Asemenea multor copii plictisiți, Spurgeon se distra în timpul predicilor lungi concentrându-se asupra diferitelor detalii din încăpere.

               Până să împlinească șase ani, Spurgeon se mutase deja înapoi ca să locuiască împreună cu părinții lui, în Colchester. Lucrurile trăite în biserica de acolo nu au fost nici pe departe la fel de pozitive ca și cele de la Stambourne. Cu toate acestea, biserica a continuat să joace un rol proeminent în viața sa. Câteodată, Spurgeon împreună cu frații și surorile sale se jucau de-a biserica și, bineînțeles, el îndeplinea rolul predicatorului. A înființat de asemenea „Societatea familială juvenilă” pentru copiii vecinilor, stabilind apariția unei reviste scrise de mână, ședințe de organizare și întâlniri de rugăciune. Când s-a dus la școală în Maidstone și Newmarket, a continuat să frecventeze slujbele locale ale bisericii în fiecare săptămână, deși știa că nu era convertit. La Newmarket, s-a împrietenit cu o bucătăreasă de la școală căreia îi plăceau discuțiile teologice. Ambii frecventau aceeași biserică și detestau predicarea. Odată, Spurgeon a întrebat-o de ce se mai deranja să participe la slujbele bisericii. Aceasta i-a răspuns astfel: „Îmi place să merg la închinare chiar dacă nu mă aleg cu nimic. Vei vedea uneori o găină scormonind un morman de gunoi în căutarea unor boabe de porumb; nu găsește niciunul, dar e vădit că le caută și folosește toate mijloacele pentru a le găsi, și apoi, tot acest exercițiu o încălzește.”[1] Încă de la o vârstă tânără, Spurgeon s-a obișnuit să acorde importanță întâlnirilor bisericii. Însă oricât de religios a fost în a frecventa biserica, aceasta nu i-a diminuat vinovăția cugetului.[2]

               Mântuirea nu putea fi găsită în participarea formală la închinarea comunitară. În schimb, Spurgeon avea să ajungă la credința în Evanghelie prin predicarea Cuvântului. În întâlnirea unei congregații a metodiștilor primitivi, ținută într-o zi a Domnului din timpul iernii, Spurgeon a auzit Evanghelia și a fost convertit. În seara zilei respective, a participat la slujba dintr-o capelă baptistă din Colchester, și a fost încurajat în credința pe care tocmai o descoperise.

               Putem continua să urmărim această temă a închinării pe parcursul vieții creștine a tânărului Spurgeon: frecventarea cu credincioșie a bisericii congregaționale din Newmarket, botezul de care a avut parte în cadrul slujbei baptismale din congregația baptistă din Isleham, iar în cele din urmă participarea la închinarea de la St. Andrew’s Street din Cambridge, pe când lucra ca tutore. Prin intermediul asociației predicatorilor laici de la St. Andrew’s, Spurgeon urma să aibă parte de cel dintâi prilej de a predica, iar în cele din urmă să fie chemat ca păstor la Waterbeach Chapel, în toamna anului 1851. Pentru tot restul vieții sale, lucrarea sa avea să includă organizarea și conducerea închinării comunitare a unor congregații.

               Capitolul de față va explora felul în care Spurgeon a condus închinarea comunitară de la Tabernaculul Metropolitan. Ca păstor, el și-a asumat responsabilitatea nu doar pentru predicare, ci și pentru fiecare element al întâlnirilor congregaționale, de la imnuri și rugăciuni, și până la citirile din Scriptură. Este remarcabil că, de-a lungul a treizeci și opt de ani de slujire pastorală, serviciile sale de închinare au variat foarte puțin.[3] În pofida acestui lucru, mii de oameni reveneau săptămână de săptămână pentru a fi edificați spiritual prin acea închinare. Rugăciunea mea este să avem ceva de învățat din exemplul lui Spurgeon. Vom examina mai întâi convingerile sale despre întâlnirile comunitare ale bisericii, iar mai apoi vom cumpăni felul în care le-a implementat practic.

-----------------------------------------------------------------------------------------

https://www.psalmiicantati.ro/cartea-de-cantari-a-lui-spurgeon---prefata-si-alte-materiale-despre-teologia-muzicii

-----------------------------------------------------------------------------------------

Să nu părăsim strângerea noastră laolaltă

               Pentru un creștin, închinarea înaintea lui Dumnezeu înrâurește fiecare latură a vieții. În ce privește cântarea, rugăciunea și citirea Scripturii, Spurgeon a crezut că ele nu trebuie restricționate la întâlnirile bisericii, ci ar trebui să se desfășoare deopotrivă în public și în privat: „Închinarea publică nu este totul; dacă închinarea personală lipsește, atunci aceasta nu va conta. . . . Omul care nu se întâlnește cu Dumnezeu în afara templului, nu se va întâlni cu El nici în interiorul templului, să fie convins de aceasta.”[4] Închinarea individuală demonstra autenticitatea închinării publice.

               Totodată, Spurgeon era de părere că închinarea publică era o necesitate. Ea a fost poruncită de Dumnezeu. Nu era suficient ca oamenii să se închine doar în privat. Ca și în zilele noastre, și oamenii din secolul al nouăsprezecelea dispuneau de suficiente scuze pentru a da uitării strângerea laolaltă. Odată cu sporirea numărului de predici tipărite, multor creștini li s-a părut mai ușor să obțină cea mai nouă predică a predicatorilor lor preferați și să stea acasă. Dar, comentând asupra textului din Evrei 10:25, Spurgeon a declarat:

 

Sunt unii care întrebuințează greșit ceea ce ar trebui să fie o mare binecuvântare, anume presa de tipar și predica tipărită, prin a sta acasă și a citi o predică întrucât, spun aceștia, este mult mai bine decât să mergi să auzi una. Ei bine, prieten drag, și dacă n-aș putea auzi cu folos, tot aș participa la una dintre strângerile laolaltă pentru închinarea înaintea lui Dumnezeu. Este o mărturie urâtă ca unul care se pretinde creștin să absenteze de la întâlnirea prietenilor lui Cristos. Mai demult era aici o soră scumpă, pe care mulți ați cunoscut-o, care participa regulat la slujbele bisericii, deși nu putea auzi nici măcar un cuvânt din cele rostite; dar ea spunea că îi făcea bine să se alăture cântului imnurilor și să știe că I se închina lui Dumnezeu cu ceilalți din poporul Său. Mi-aș dori ca unii, care stau deoparte invocând cele mai frivole motive, să se gândească la acest verset: „Să nu părăsim strângerea noastră laolaltă, așa cum au unii obiceiul.”[5]         

               Cu alte cuvinte, întâlnirile bisericii erau menite pentru ceva mai mult decât edificare individuală (care putea fi obținută prin intermediul unei predici tipărite). Ele vizau „închinarea față de Dumnezeu cu ceilalți din poporul Său” și a fi parte din „adunarea prietenilor lui Cristos”. Strângerea laolaltă cu biserica demonstrează că îi aparținem poporului lui Dumnezeu.

               Totodată, Spurgeon credea că întâlnirile bisericii constituiau un mijloc al harului în viața creștină. Atunci când creștinii se adunau ca să cânte psalmi, imnuri și cântări duhovnicești, ca să se roage împreună și să audă citirea și predicarea Cuvântului, Dumnezeu folosea aceste activități pentru a le întări credința în Cristos și dragostea unul pentru altul. Deși nu se poate obține vreodată harul lui Dumnezeu prin asemenea activități, fiecare creștin ar trebui totuși să participe la întâlnirile bisericii având așteptarea de a primi binecuvântarea lui Dumnezeu. „S-ar putea ca Dumnezeu să nu ne binecuvânteze atunci când suntem în casa Lui, însă avem cel mai bun motiv să sperăm că o va face atunci când suntem în părtășia cu sfinții Săi.”[6]

               Cu toate acestea, n-ar trebui să ne imaginăm harul lui Dumnezeu ca ceva impersonal. Mai degrabă, în opinia lui Spurgeon, harul lui Dumnezeu este dat în mod personal prin prezența lui Cristos alături de biserică. Deși Cristos a promis că va fi cu ai Săi în mod individual, El a făgăduit și că va fi cu ei atunci când sunt strânși în Numele Lui. Cristos „Se delectează cel mai mult în a veni în adunarea slujitorilor Săi.”[7]

               De aceea, Spurgeon n-a conceput să rateze întâlnirile bisericii . . . nu pentru că s-a temut că avea să piardă vreo binecuvântare sau să încalce vreo poruncă; ci nu a vrut să rateze bucuria părtășiei cu Cristos și cu poporul Său! Atunci când creștinul se strânge laolaltă cu biserica, se apropie cel mai mult de cer de această parte a eternității.

 

A da uitării strângerea noastră laolaltă ar implica pierderea unuia dintre cele mai prețioase privilegii creștine, căci închinarea bisericii este anticamera adorării din cer. Dacă cerul coboară vreodată pe pământ, atunci este în părtășia sfinților. Masa Domnului nostru este adesea anticiparea gloriei. Întâlnirea de rugăciune pare adesea să se desfășoare aproape de zidul cetății Ierusalim; este așezată cumva pe hotarul dintre domeniul ceresc și cel pământesc; este o casă, și totuși o poartă, împlinirea și tânjirea puse laolaltă, casa lui Dumnezeu și însăși poarta cerului.[8] 

               Mulți vizitatori care au participat la întâlnirile de la Tabernaculul Metropolitan au dat mărturie despre simțământul realităților cerești pe care l-au avut atunci când s-au închinat împreună cu acea congregație. Auzirea Cuvântului lui Dumnezeu, cântatul laudelor către Dumnezeu și înălțarea rugăciunilor au făcut ca aceste întâlniri de sabat să reprezinte clipe de mare bucurie în Cristos. 

Numai Cristos este legiuitorul bisericii

               Făcând legătura dintre întâlnirea bisericii și cer, Spurgeon și-a învățat poporul că slujbele de închinare constituiau o expresie a domniei lui Cristos pe pământ. De aceea, întâlnirile bisericii trebuiau stabilite de Cuvântul lui Cristos. Astfel, preferințele sau tradițiile umane nu aveau o autoritate finală în biserică. Această poziție avea să fie numită „Principiul Regulator al Închinării”[9] de către reformatori, care l-au precedat pe Spurgeon. Deși Spurgeon n-a folosit niciodată sintagma propriu-zisă, iată cum explică el poziția de mai sus:

 

Numai Cristos este legiuitorul bisericii, și nicio regulă sau reglementare din cadrul bisericii creștine nu este valabilă decât dacă, măcar în spiritul ei, este susținută și bazată pe gândirea lui Cristos. . . . Atunci când ne strângem laolaltă în întâlnirea bisericii, nu putem stabili legi pentru Împărăția Domnului; am face bine să nu cutezăm să facem așa ceva. Asemenea reglementări necesare care pot fi făcute pentru a împlini poruncile Domnului nostru, pentru a ne întâlni la închinare și a proclama Evanghelia, sunt lăudabile, deoarece sunt acte necesare ascultării de cele mai înalte legi ale Sale; dar chiar și aceste detalii minore nu sunt tolerabile dacă încalcă vădit spiritul și gândirea lui Isus Cristos. El ne-a dăruit mai degrabă călăuze spirituale decât rubrici legale și liturghii restrictive, și ne-a lăsat libertatea să urmăm îndrumările Duhului Său liber.[10] 

               Principiul Regulator afirmă că numai Cristos este legiuitorul bisericii și că totul ar trebui rânduit potrivit Cuvântului Său. Aceasta nu înseamnă că instrucțiunile date de Cristos bisericii Sale sunt la fel de clare. În domeniile activității și misiunii bisericii, care sunt mai puțin deslușite în Scriptură, în loc să apeleze la „rubrici legale și liturghii restrictive”, biserica ar trebui să depindă de înțelepciunea și călăuzirea Duhului. Însă, biserica este poporul lui Cristos strâns laolaltă, peste care domnește El, și aceasta urmează voia Sa în închinarea ei și în toate celelalte privințe.

               Pentru Spurgeon, acest principiu se aplica îndeosebi închinării comunitare a bisericii. În opoziție cu cei atrași de o liturghie încărcată cu ritualuri și ceremonii, Spurgeon și-a chemat poporul la o aderare simplă la Cuvântul lui Dumnezeu. El a văzut o justificare explicită pentru aceasta în Vechiul Testament, atunci când Moise i-a dat lui Israel instrucțiuni extrem de specifice despre cum trebuiau să se închine și să se apropie de Dumnezeu. Tot astfel, sfinții din Noul Testament trebuie să se țină strâns de Cuvântul lui Cristos atunci când se adună la închinare.[11]

O liturghie simplă

               Rezultatul practic al acestei convingeri a fost că închinarea de la Tabernaculul Metropolitan era foarte simplă. Bisericile din acele zile făceau experimente în cadrul slujbelor lor de închinare cu tot felul de invenții – foloseau diferite tipuri de coruri, orgi, amuzament și altele. Dar unul dintre semnele distinctive ale Tabernaculului a fost că închinarea ei a rămas în mare parte neschimbată, ca și în zilele sale de început. Potrivit spuselor unui diacon, „Slujbele religioase au fost conduse fără vreo particularitate inovativă. N-au fost folosite vreodată acompaniamente muzicale sau artistice. Armele luptei noastre nu sunt carnale, ci sunt puternice.”[12] Simplitatea și consecvența serviciilor lor reflectau convingerea că închinarea poporului lui Dumnezeu ar trebui să conțină doar elementele poruncite în Cuvântul lui Dumnezeu.

               Liturghia de la Tabernacul consta întotdeauna din trei elemente: rugăciune, cânt congregațional și lucrarea Cuvântului. Aceste elemente puteau fi găsite în orice întâlnire de închinare a bisericii, fie că era duminică dimineață sau joi seara. Un serviciu tipic includea o rugăciune introductivă, cântul psalmilor și a imnurilor, rugăciunea pastorală, citirea și expunerea Scripturii, predica și benedicția. Rânduielile botezului și Cinei Domnului erau de asemenea celebrate regulat, deși nu la fiecare întâlnire.

               Unele biserici baptiste respectau atât de strict Principiul Regulator încât, orice schimbare făcută sălii pentru închinare sau ordinii serviciului, le provoca iritare. Spurgeon și-a avertizat poporul: „Știți că este la fel de ușor pentru un om să se încreadă în ceremonii, atunci când ele sunt extrem de simple, pe cât este de ușor să se bazeze pe ele atunci când sunt strălucite și superbe. Un om ar putea la fel de bine să se încreadă în rânduiala simplă a imersiunii și a frângerii pâinii, pe cât ar putea un altul să se bizuiască pe mesa principală și pe rugăciunile preoților.”[13] Prin urmare, fiind cel care plănuia toate serviciile bisericii, deși a aderat la Principiul Regulator, Spurgeon a diversificat elementele slujbei, după cum s-a simțit călăuzit. Și-a sfătuit studenții astfel: „Variați ordinea slujbei pe cât de mult posibil. Indiferent ce ne îmboldește Duhul cel liber să facem, să facem numaidecât.”[14] Deși elementele liturghiei lui Spurgeon erau fixe, adesea el varia ordinea elementelor, conținutul rugăciunilor, numărul psalmilor și a imnurilor, lungimea expunerilor din Scriptură și altele. Spurgeon chiar l-a lăudat odată pe un păstor pentru că ținuse predica la începutul slujbei, astfel încât cei întârziați să poată participa la rugăciuni și cântări![15] Această abordare nu doar că a păzit congregația de a deveni legalistă în liturghie, ci a și ajutat-o să se implice cu toată mintea în închinare, păstrând lucrurile proaspete.

-----------------------------------------------------------------------------------------

Citește "Scrisoarea deschisă către muzicienii creștini", de Charles Spurgeon: 
https://www.psalmiicantati.ro/scrisoare-deschisa-catre-muzicienii-crestini---de-charles-spurgeon

-----------------------------------------------------------------------------------------

Ritmul săptămânal

               În fiecare săptămână, congregația de la Tabernaculul Metropolitan se aduna de patru ori pentru închinare: duminică dimineața, duminică seara, luni seara pentru întâlnirea de rugăciune și joi seara. Acestea nu erau servicii multiple identice, așa cum procedează astăzi unele biserici. Fiecare serviciu era distinct, iar Spurgeon avea așteptarea ca membrii lui să ia parte regulat la ele. 

Serviciile duminicale

               Deloc surprinzător, serviciile cu prezența cea mai bună erau cele de duminică dimineață și seară. Membrii bisericii reprezentau o mare parte din congregație, îndeosebi pe măsură ce biserica lui continua să crească. De asemenea, adesea erau prezenți vizitatori sosiți în Londra din alte părți ale lumii anglofone. Pentru mulți turiști, participarea la închinarea de la Tabernaculul Metropolitan se afla în vârful listei de obiective. Adunările de duminică dimineața erau, de regulă, alcătuite din clasele superioare și mijlocii. Însă, duminică seara, categoriile muncitorești și inferioare se alăturau congregației la terminarea muncii.

               Londonezilor din secolul al nouăsprezecelea le plăcea să-și facă rondul prin biserici și să asculte cel mai nou predicator. Drept urmare, amploarea mulțimilor era o dificultate constantă. Îndeosebi în anii de început, Spurgeon s-a frământat cu insuficiența locurilor, și adesea s-a văzut nevoit să le refuze accesul unora. De multe ori, i-a dojenit pe vizitatorii care erau membri în alte biserici că ocupau locurile în biserica sa și își neglijau propriile lor biserici. Din pricina mulțimilor însemnate, Spurgeon a prevăzut bilete pentru participarea la serviciile sale. Membrii și susținătorii lucrării își puteau procura bilete rezervându-li-se o bancă și permițându-li-se să intre mai devreme în clădire pe o ușă laterală. După ce se lăsa posibilitatea intrării anticipate, cu 5 minute înainte de începerea programului, se deschideau ușile principale, iar mulțimea putea intra și ocupa orice loc liber. Băncile aveau de asemenea extensii care puteau fi coborâte pentru a asigura locuri de-a lungul culoarelor, iar oamenii stăteau uneori chiar și de-a lungul pereților. Odată ce slujba începea, orice loc rezervat neocupat devenea disponibil.

               Întrucât cererea de bilete era uriașă, nu toți membrii puteau obține unul. Unii dintre membrii mai noi, nefamiliarizați cu sistemul de bilete, trebuiau să aștepte să intre odată cu restul mulțimii. Dar având o dorință înflăcărată de a se închina cu poporul lui Dumnezeu, așteptau cu bucurie. Spurgeon își amintește:

 

Multor creștini tineri și vârstnici, care s-au alăturat acestei biserici, le-am spus: „V-ați făcut rost de bilete?”

   „Nu, domnule.” „Și atunci, ce veți face? N-ați obținut un bilet cu loc preferențial?”

   „Nu, nu reușim, dar nu ne deranjează să așteptăm cu mulțimea o oră sau două. Suntem prezenți la ora cinci ca să putem intra. Uneori, se întâmplă să nu putem intra; dar chiar și atunci simțim că am făcut ce trebuie ca să încercăm să intrăm.” „Dar locuiți la o distanță de opt km”, le-am spus, „și trebuie să faceți drumul dus-întors de două ori într-o zi – nu puteți face asta.” „Oh, domnule”, mi-au răspuns ei, „putem face asta; căci în ziua de sabat, simțim o mare binecuvântare și trăim o împlinire deosebită datorită prezenței Mântuitorului.”[16]

               Ținând cont de cererea de bilete, membrii bisericii le foloseau uneori ca unelte evanghelistice, dăruindu-le vecinilor lor pentru o slujbă duminicală și îndemnându-i să participe, în vreme ce ei stăteau în spate.

               Cum arăta o slujbă duminicală tipică de la Tabernaculul Metropolitan? Dispunem de multe relatări din partea unor martori oculari ai acestor servicii. Nu toți vizitatorii s-au bucurat de cele trăite. Scriind în jurnalul său, Samuel Clemens (Mark Twain) își descrie experiența din 1879:

 

Duminică, 17 august ’79. O vreme aspră și rece, pe o ploaie torențială. M-am dus să-l aud pe dl Spurgeon. Sala a fost trei sferturi plină – vreo trei mii de oameni. Prima oră, cu excepția unui minut, a fost ocupată cu două rugăciuni, două imnuri urâte și citirea Scripturii. Predica a ținut trei sferturi de oră. Un vorbitor fluent, cu o voce bună, răsunătoare. Subiectul a fost tratat într-o manieră neplăcută, veche: Omul este un copil din cale-afară de rău, Dumnezeu lucrează în el în patruzeci de moduri și are un noian de necazuri cu el.

   O congregație cu chip inexpresiv; tocmai genul care nu vede nicio contradicție în faptul că majestatea din ceruri se apleacă să îi implore și se comportă sentimental, iar aceștia consideră că mântuirea lor este o chestiune importantă.[17]

               Ce apreciez în această relatare este că Spurgeon n-a simțit vreodată nevoia de a-și altera conținutul serviciilor sau predicarea pentru a-i face pe musafiri să se simtă bine.[18] Cu toate că este posibil ca predica să fi fost impresionantă din punct de vedere oratoric, cel mai probabil că cei lipsiți de plăcerea pentru adevărurile spirituale au plecat de la acel serviciu neimpresionați, ba chiar plictisiți. În ceea ce-l privește pe Spurgeon, lucrul acesta a fost intenționat. Aceste slujbe erau destinate credincioșilor regenerați și chemării păcătoșilor la mântuirea în Cristos.

               Pentru creștinii care luau parte la serviciile de la Tabernacul cu un simțământ de așteptare sfântă, experiența trăită a fost foarte diferită. Slujba propriu-zisă le lăsa adesea o impresie mult mai puternică decât predica. Dincolo de a parcurge elementele slujbei, este dificil de transmis ce a însemnat ca cineva să ia parte la un serviciu de închinare la Tabernaculul Metropolitan, în timpul lucrării lui Spurgeon. Probabil că ne putem face o imagine cât mai apropiată prin intermediul relatărilor rămase de la martorii oculari. Justin Fulton, un păstor din Boston, care a făcut o vizită în 1868, ne împărtășește experiența trăită:

 

Prima rugăciune a fost scurtă și de un caracter general, dar plină de pasiune. Dincolo de orice umbră de îndoială, ne adunaserăm ca să ne închinăm lui Dumnezeu. Primul imn a fost cântat cu multă râvnă. Nici vorbă de o intonare monotonă sau de o orgă cu tuburi, nici vreun cor care să atragă atenția, ci un singur scop măreț, anume glorificarea Cristosului nostru. Am cântat din volumul „Our Own Hymnbook.” Totul poartă amprenta dl Spurgeon. Dacă nu-ți place, poți pleca; aici este o cauză suficient de mare încât să înainteze fără ajutorul tău. Lasă-te purtat de șuvoi, altminteri vei fi dat deoparte. Eu am căzut în el cu toată inima, fericit ca un serafim.

   A urmat citirea Scripturilor. Timp suficient. Nicio grabă. Cât de mult s-au bucurat acei englezi de Cuvântul lui Dumnezeu! Apoi a doua rugăciune. Aceasta a fost și rugăciunea mea, pentru că a reprezentat strigătul fiecăruia. Pentru mine, rugăciunea sa a fost mai glorioasă decât predica sa. În predica sa, el a vorbit cu oamenii. În rugăciunea sa, a intrat în comuniune cu Dumnezeu. Când i-a descris sufletului venirea lui Cristos, mi s-a părut că L-am văzut pentru prima oară pe Împărat în frumusețea Sa. Solicitantul a fost iertat. Având chipul scăldat de lacrimi și vorbind pe tonuri atât de pline și de bogate încât au răscolit fiecare inimă, așa cum o adiere de aer înmiresmat pătrunde în toate încăperile unui palat, această atmosferă divină a pus stăpânire pe inimile noastre, atunci când el a strigat: „Te iubim! O știi! Te iubim nu pentru că ești măreț, ci datorită darului inestimabil al singurului Tău Fiu născut. Ridică-ne, o, Doamne! Scoate-ne din țărână! Ajută-ne ca prin credință să venim la fântână și să fim spălați! Venim. Simțim că ne-ai spălat. Suntem curați. Da, suntem curați! Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul nostru! Fă-ne iarăși plini de vigoare! Trezește-ne! Fă să nu dormim! Îți mulțumim pentru necazurile noastre, pentru toate cele ce ne fac conștienți de înstrăinarea noastră de Tine. Binecuvântează orfelinatul nostru, colegiul nostru, azilul nostru!”, și a continuat astfel, enumerând fiecare pricină și prezentând cererile atât de natural încât fiecare inimă s-a alăturat mijlocirilor care se înălțau. Încheierea rugăciunii mi-a rămas în minte ca o amintire de neșters.

   „Cât privește cuvintele, rugăciunea noastră se încheie. Am stat în prezența Ta. O știm. Tu ne-ai auzit și ne-ai binecuvântat. O simțim. Ne îndepărtăm de scaunul harului mulțumindu-Ți că ne-ai primit și cerând binecuvântarea Ta peste noi toți!”

   A fost cântat un alt imn, care a mers mai bine decât primul, deoarece toți intraserăm într-o atmosferă de închinare. El era o inspirație în timpul cântatului. Chipul său fericit, atitudinea sa hotărâtă, glasul său minunat răsuna mai dulce și mai măreț decât orice sunet de orgă pe care l-am auzit vreodată, acasă sau peste hotare.

   Pasul său a fost ușor și liber. Gesturile sale au fost grațioase și grăitoare. Textul său a fost Psalmul 42:1: „Cum tânjește cerbul după apa izvoarelor, așa tânjește sufletul meu după Tine, Dumnezeule!” Am fost martor la cea mai înaltă și cea mai bună formă de artă dramatică. Parcă îl pot vedea chiar acum cum, fără a avea înainte un amvon sau o schiță, a stat în fața a 6.000 de persoane; fiecare ochi era îndreptat asupra lui, imaginându-și acel cerb de pe povârnișul muntelui, însetat, cu urechile lăsate pe spate, cu limba scoasă, chinuit și aproape mort de sete, zărind pârâul ce curge în valea din depărtare, iar apoi, fără vreo grijă, îndreptându-se spre el prin a sări de pe un colț de stâncă pe un altul, până când ajunge la acel fir de apă ca să-și potolească setea arzătoare. Toți ascultătorii au băut alături de cerb, și au fost revigorați. După aceasta, a descris plin de dragoste setea creștinului. Uscăciunea care ne-a cuprins. Mai apoi, ne-a dezvăluit fântâna găsită în Cristos. Mi-a lăsat impresia că niciodată nu-L văzusem pe Cristosul meu până atunci. Iată-L acolo, în toată splendoarea Sa! În acea dimineață, toți L-au văzut și au fost înviorați. A fost bine să mă aflu acolo.[19] 

Întâlnirea de rugăciune de luni seara

               Pe lângă rugăciunile înălțate în serviciul de închinare, biserica se aduna regulat în serile de luni, pentru o întâlnire de rugăciune congregațională. Este imposibil să exagerăm importanța rugăciunii în cadrul perspectivei lui Spurgeon asupra sănătății și lucrării bisericii.

 

Întâlnirea de rugăciune nu este ceva de umplutură, nu este o pierdere de timp, și nici o simplă distracție plină de pioșenie. Unii din vremea noastră cred asemenea idei, dar ele nu duc decât la o prețuire slabă a rugăciunii. Fără îndoială că astfel de oameni nu cunosc atotputernicia care se găsește în rugămințile poporului lui Dumnezeu. Domnul a luat cheile visteriei Sale regale și le-a pus în mâna credinței. Și-a scos sabia din teacă și i-a înmânat-o celui tare în rugăciune. Uneori, pare că Și-a așezat sceptrul suveran în mâna rugăciunii.[20]                          

 

Să nu cumva să ajungem săraci în ce privește rugăciunea. E rău să devii sărac în ce privește banii, deoarece avem nevoie de ei pentru o mie de pricini, și nu putem să ne descurcăm fără ei. Însă fără bani ne vom descurca mai bine decât fără rugăciune. Avem nevoie de rugăciunile voastre.[21]

 

A întări o întâlnire de rugăciune este o lucrare la fel de bună pe cât a ține o predică. Mi-aș dori să vă determin să faceți o juruință că, atât cât veți trăi, nu veți renunța vreodată la întâlnirea de rugăciune.[22]

               Spurgeon a fost convins că lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu nu avea să se înfăptuiască dacă lipseau rugăciunile poporului Său. Predicarea era doar o jumătate din lucrare. Congregația trebuie să susțină acea lucrare prin a practica rugăciunea constant și înflăcărat. Dacă i te-ai fi plâns lui Spurgeon de predicarea păstorului tău, cel mai probabil că ți-ar fi răspuns prin a te întreba: „Dar tu te rogi pentru el și pentru lucrarea Cuvântului?” Spurgeon a crezut în importanța structurilor și organizării bisericii, dar n-a văzut biserica doar ca pe un motor care trebuie să funcționeze mecanic. În schimb, biserica este un organism viu, motivat de viața spirituală și de dependența de Dumnezeu. Iar acea dependență trebuie exprimată prin rugăciune.[23]

               De aceea, după serviciile duminicale, cea mai importantă întâlnire a bisericii era cea de rugăciune, desfășurată în serile de luni, în sala principală. Deși pe parcursul săptămânii se țineau o sumedenie de întâlniri de rugăciune mai restrânse, fie în case, fie înainte de slujbele bisericii, aceasta era întâlnirea săptămânală, când întreaga biserică se strângea laolaltă pentru a se ruga. Numărul membrilor care participau regulat depășea o mie, alăturându-se și vizitatori și alți slujitori creștini. După intonarea unui imn și a citirii Scripturii alături de câteva comentarii, conducătorul întâlnirii (adesea, Spurgeon, uneori, un diacon ori un prezbiter) citea o listă cu motive de rugăciune sau invita pe cineva să le împărtășească celorlalți niște cereri specifice. După prezentarea acestora, diferiți slujitori sau membri ai bisericii, inclusiv Spurgeon, se rugau pentru pricinile respective. Congregația lua parte la rugăciunile înălțate exprimându-și amin-ul lor. După o perioada lungă de împărtășire a unor motive și de rugăciune, se ținea o scurtă cuvântare (adesea, de către Spurgeon), și numaidecât se ajungea la ora 8.30 p.m., iar întâlnirea se încheia.

               Spurgeon credea că întâlnirile de rugăciune nu trebuie să devină monotone sau formale. Pentru a le păstra proaspete, el varia din când în când subiectele adunărilor de rugăciune. Implicit, întâlnirile de rugăciune erau mijlociri pentru membrii bisericii și pentru slujirile lor. Acestea includeau rugăciune pentru vindecare, dar adesea erau legate de o anumită temă spirituală. Multe rugăciuni erau înălțate pentru cei dragi pierduți sau pentru roadă în eforturile evanghelistice. Întâlnirile includeau uneori un serviciu baptismal și rugăciune pentru noii membri.

               În unele situații, întâlnirile erau dedicate lucrărilor susținute de biserică. Ori de câte ori o instituție de seamă, precum Orfelinatul, Asociația de colportaj sau Uniunea de școală duminicală își avea întâlnirea anuală într-o după-amiază de luni, respectiva seară de rugăciune viza acea slujire. Inițiativele plantării unor biserici erau de asemenea lansate în cadrul acelei seri de rugăciune, iar timpul era ocupat cu mijlocirea pentru noua lucrare.

               Întâlnirile de rugăciune erau uneori organizate în funcție de o temă. De pildă, Spurgeon a spus odată că, în acea împrejurare, „crucea va reprezenta cheia întregii întâlniri. Urmau să fie înălțate rugăciuni pentru o redeșteptare în ce privește descoperirea doctrinei curate a crucii, pentru etalarea vieții curate a purtării crucii și pentru o trezire a acelei solemnități și dedicări, care constituie adevăratele efecte ale crucii lui Cristos.”[24] O dată pe lună, întâlnirea era ocupată în întregime cu mijlocirea pentru lucrarea de misiune. La acele întâlniri, persoane bine cunoscute, precum Hudson Taylor, Johann Oncken, sau unul dintre colaboratorii lor puteau fi prezenți pentru a împărtăși detalii despre lucrarea lor de peste hotare. Adesea, erau comunicate noutăți din partea misionarilor și a absolvenților Colegiului păstorilor, fie în scris sau în persoană. În anii de mai târziu, Spurgeon s-a bucurat într-un mod special să-i poată include pe fiii săi, Charles și Thomas, între cei pentru care se ruga congregația.

                Însă întâlnirea de rugăciune de la Tabernaculul Metropolitan a fost remarcabilă nu doar pentru amploarea și consecvența ei, ci și pentru influența ei. Vizitatori din toată lumea „au purtat cu ei până în cele mai îndepărtate teritorii influențe și impulsuri pe care nu au vrut niciodată să le piardă sau să le uite.”[25] Într-un efort de a promova întâlnirile de rugăciune în alte biserici, Spurgeon a publicat în The Sword and the Trowel câteva relatări despre cele petrecute în Tabernacul. Studenții săi au învățat, la rândul lor, importanța rugăciunii. Ori de câte ori trimiteau rapoarte despre propășirea bisericilor lor, principalul indicator al sănătății era că întâlnirile lor de rugăciune aveau mulți participanți. Asemenea dări de seamă reflectau convingerea lui Spurgeon că „aceste întâlniri sunt cuptorul prin care motorul bisericii este alimentat cu putere.”[26]

               Pentru a afla relatarea unui martor ocular despre o asemenea întâlnire de rugăciune, vom apela iarăși la Fulton. El detaliază experiența de care a avut parte la o întâlnire de rugăciune din 1868, de la Tabernacul. Ca de obicei, o mulțime însemnată era prezentă. Dar în mod straniu, întâlnirea din săptămâna respectivă părea neînsuflețită. „Cu toții au cântat niște melodii vechi într-o manieră demodată. Nimic nu explica prezența unui mari mulțimi. S-a citit din Scriptură, iar comentariile făcute pe marginea ei au fost bune, dar nimic surprinzător. . . . Rugăciunile nu au fost cu nimic ieșite din comun.” Mai apoi, bătrânul diacon Olney s-a ridicat și a înșirat cu voce tare motivele de rugăciune și a condus congregația în rugăciune, dar „întâlnirea era tot neînsuflețită.” Ulterior, Spurgeon și-a prezentat tatăl, care de asemenea era slujitor, și care a rostit câteva cuvinte. Dar întâlnirea avansa greoi. Orice biserică se va chinui cu unele întâlniri de rugăciune care vor părea uscate și fără viață. Tabernaculul n-a făcut notă discordantă.

               La un moment dat, Olney i-a spus lui Spurgeon, „Ai face bine să preiei conducerea întâlnirii.” După un moment de pregătire tăcută, Spurgeon s-a ridicat să se roage, iar Fulton consemnează rugăciunea sa:

 

„Oh, Doamne! Aici este Diavolul care își dă toate silințele să distrugă această întâlnire de rugăciune. Îl aud spunând: <Întâlnirea de rugăciune a lui Spurgeon este un eșec. Biserica este moartă>, zice el. , pretinde el, Îl aud, Doamne, pretinzând că oamenii se mulțumesc să vadă lume multă și congregații mari, și că se desprind de mâna dreaptă a Domnului Isus, în care stă toată puterea și tăria, acum și pentru totdeauna.

   Este o minciună, Doamne! Nu este nicio fărâmă de adevăr în ceea ce susține Diavolul. Noi ne încredem în Tine, Isuse!” Apoi L-a lăudat pe Cristosul său. Le-a încălzit inimile celor prezenți menționând tema serii. Mai apoi au început să curgă amin-urile.

   „Vino, Isuse, ridică-ne din noi înșine și așază-ne în Tine!”

   „Amin!”, a fost strigătul nostru la unison; și s-a încheiat.[27]

               Bineînțeles că nu orice întâlnire de rugăciune a fost atât de dramatică. În general, relatările despre întâlnirile de rugăciune de la Tabernacul ne lasă impresia că oamenii plecau acasă edificați și încurajați de lucrarea obișnuită a rugăciunii și a dependenței de Domnul lor. Dar probabil că acesta a fost secretul întâlnirii de rugăciune a lui Spurgeon. Aceste întâlniri au avut rolul vital de a le reaminti oamenilor de importanța de a se ține strâns de Cristos. În toiul succesului, creșterii și activităților, este atât de ușor pentru o biserică să înceapă să se desprindă de mâna lui Cristos și să se încreadă în propriile sale eforturi și metode. Întâlnirea săptămânală de rugăciune a fost cea care a garantat că activismul și succesul nu vor înlocui vreodată dragostea și dependența bisericii de Cristos. 

Serviciul de joi seara

               Ultimul serviciu de închinare din săptămână se desfășura joi seara. Începând la ora 7.00 p.m., această slujbă de peste săptămână avea menirea de a încuraja congregația în Cristos, în mijlocul necazurilor și presiunilor vieții. Și aici liturghia era simplă: cântare, rugăciune și predicare. Predicile tindeau să fie mai degrabă de manieră extemporanee întrucât Spurgeon lua cu sine în amvon o schiță simplă și predica din preaplinul inimii sale.

               O distinctivitate a serviciilor de joi seara era că se dădea posibilitatea participării unor slujitori creștini din toate denominațiile, care în mod normal nu puteau fi prezenți la slujba de duminică. Adesea se aflau în sală mulți clerici din Biserica Angliei, precum și lucrători din bisericile nonconformiste. În felul acesta, lucrarea lui Spurgeon influența și alte biserici din Londra, întrucât prin el se înviorau și păstorii acestora, în timpul săptămânii, prin predicarea Cuvântului. Mulți dintre ei rămâneau la terminare pentru a discuta cu Spurgeon, „așa că se făcea târziu până când el reușea să plece.”[28]

               Totodată, serviciile de joi seară erau un prilej ca Spurgeon să poată fi auzit și de cei din comunitate, care nu mergeau la biserică, mai ales că sala bisericii era mai puțin aglomerată de vizitatori în astfel de după-amiezi. Într-o împrejurare, susținătorii unei lucrări misionare a bisericii, Bible Flower Mission, a distribuit în vecinătate următoarea invitație:

 

Deși mulți oameni din toate părțile lumii se înghesuie în Tabernacul în fiecare duminică, suntem convinși că sunt mulți care locuiesc aproape sub umbra clădirii și care nu l-au auzit niciodată predicând pe dl Spurgeon. El urmează să plece în sudul Franței în noiembrie, de aceea vă invităm să veniți ca să-l auziți în serile de joi din luna aceasta. Serviciul de închinare începe la ora 7.[29]

               În ritmul săptămânal al bisericii, toate cele patru servicii jucau un rol important în edificarea spirituală a congregației și în atingerea comunității cu Evanghelia. 

Păstorul în rolul de conducător al serviciului de închinare

               Ca păstor, Spurgeon a considerat că nu era responsabil doar de predicare, ci și de planificarea închinării congregaționale.[30] Aceasta însemna alegerea imnurilor, a citirilor din Scriptură, pregătirea rugăciunilor și aranjarea ordinii serviciului. Natura simplă a liturghiei, combinată cu vasta sa cunoaștere a Scripturii și a imnologiei, făcea pregătirea mult mai ușoară. Pe lângă miile de predici rostite de Spurgeon în Tabernaculul Metropolitan, el a planificat și serviciile care să le însoțească. Am discutat deja despre predicarea lui Spurgeon, însă acum ar trebui să ne îndreptăm atenția spre modul în care el a abordat rugăciunea, citirile din Scriptură și cântul.

Rugăciunile publice

               Serviciul de închinare includea, de regulă, două rugăciuni: rugăciunea introductivă și rugăciunea pastorală. Rugăciunea introductivă îi reamintea congregației că era acolo pentru a I se închina lui Dumnezeu. Adesea, atunci când numeroasa congregație își ocupa locurile, se auzea un zumzet puternic în toată sala. Apoi, la ora stabilită, Spurgeon urca treptele podiumului împreună cu alți conducători ai bisericii. Pe măsură ce aceștia își ocupau locurile, congregația se liniștea. Se făcea o pauză pentru o rugăciune tăcută. Spurgeon și-a încurajat studenții să nu simtă nevoia de a umple fiecare moment cu sunete. „Adesea, va fi cel mai benefic să-i lăsați pe oameni să stătea liniștiți și tăcuți, într-o tăcere profundă, timp de două sau cinci minute. Tăcerea solemnă dă noblețe închinării.”[31] După un moment, Spurgeon se ridica și începea serviciul cu următoarea frază simplă: „Fraților, să ne rugăm!” Această rugăciune introductivă era, de regulă, una de laudă și de invocare.

               A doua rugăciune era una pastorală. Era mai lungă, de regulă ținând între 10 și 15 minute, alteori era chiar și mai extinsă de atât. Aceste rugăciuni includeau subiecte de laudă, mărturisire, mulțumire și cerere. Consemnările arată că întotdeauna Spurgeon se ruga la persoana întâi plural. Chiar și atunci când Îi vorbea lui Dumnezeu, nu uita deloc de congregația sa. Deși era atent să nu „intre în toate detaliile neînsemnate ale împrejurărilor în care se găseau cei din adunarea sa”,[32] încerca să includă în rugăciune dificultățile și ispitele reale cu care se confruntau aceștia.

               Rugăciunile lui Spurgeon erau întotdeauna rostite extemporaneu. Cu toate acestea, ele dovedeau o gândire și o pregătire atentă. Spurgeon și-a sfătuit studenții să nu folosească rugăciuni scrise (ca și în liturghia Bisericii Angliei), deoarece o asemenea practică tindea să genereze rugăciuni care erau citite, nu rugate. Însă el i-a avertizat și cu privire la acele rugăciuni incoerente, debusolate, încurajându-i să se pregătească pentru a se ruga, poate chiar mai mult decât se pregăteau pentru a predica.[33] La urma urmei, rugăciunea nu avea în vedere o reprezentație, ci comuniunea cu Dumnezeul cel viu. Spurgeon a mărturisit că uneori a fost atât de cufundat în rugăciune și în adorare „încât a uitat complet de tot ce era în jur și a simțit un regret adânc atunci când, deschizându-și ochii la încheierea rugăciunii, a descoperit că se afla încă în trup, alături de oameni cu aceleași ispite ca și el, în loc să fie în prezența imediată a Celui Preaînalt, luând parte la închinarea glorioasă adusă de sfinții îngeri și de duhurile celor drepți făcuți desăvârșiți.”[34]

               Nu avem suficient spațiu în capitolul de față să includem transcrierea uneia dintre rugăciunile lui Spurgeon, dar iată aici câteva fragmente ale uneia dintre ele intitulată: „Spălarea cu apă, prin Cuvânt.” Pe măsură ce o citești, observă îndrăzneala cu care se ruga Spurgeon, de asemenea, cât de încărcate de Scriptură erau rugăciunile sale și cu câtă înflăcărare se ruga pentru adunarea sa.

 

IEHOVA, Dumnezeul nostru, Tu Îți iubești poporul, I-ai așezat pe toți sfinții Tăi în mâna lui Isus și li L-ai dat pe Isus să le fie conducător, comandant și soț, și știm că Te delectezi să ne auzi rugându-ne din partea Bisericii Tale, căci Ție Îți pasă de El și ești gata să Îi dăruiești toate cele prevăzute în legământul Tău, păstrate în visterie pentru Cristos Isus. De aceea, am vrea să începem această rugăciune implorându-Te să-Ți privești și să-Ți cercetezi via pe care a sădit-o dreapta Ta. Privește la Sion, cetatea splendorilor Tale. Privește la cei pe care I-ai ales dinainte de întemeierea lumii, pe care Cristos i-a răscumpărat cu sânge, ale căror inimi le-a cucerit și pe care le păzește, și care sunt ai Lui, deși sunt în această lume.

   Sfinte Tată, păzește-Ți poporul, Te implorăm, de dragul lui Isus. Deși sunt încă în lume, nu-i lăsa să fie din lume, ci fă să fie o deosebire clară între ei și ceilalți oameni. După cum Domnul lor a fost sfânt, nevinovat, fără pată și despărțit de păcătoși, tot așa fă să fie și credincioșii în Cristos. Ajută-i să-L urmeze și să nu urmeze glasul unui străin, ci să iasă dintre ceilalți și să-L urmeze în afara taberei.

   Strigăm către Tine pentru păzirea Bisericii Tale în lume, și mai ales pentru curăția ei. O, Tată, păzește-ne! Te implorăm să ne ții cu toată puterea, astfel încât Cel Rău să nu se atingă de noi. Vom fi ispitiți, dar nu-L lăsa să izbândească împotriva noastră. Într-o mie de moduri ne va întinde curse înaintea pașilor, dar, oh, scapă-ne ca pasărea din lațul păsărarului. Fie ca lațul să se rupă, iar noi să scăpăm! Nu lăsa vreodată ca Biserica Ta să sufere rușine, ci fă ca hainele ei să fie albe în orice vreme. Nu lăsa să intre în rândurile ei cei care nu sunt din ea și care să o jefuiască total. O, Cristoase, după cum Tu ai suspinat pentru Iuda, fie ca și copiii Tăi să plângă înaintea Ta pentru oricine care a căzut abătându-se pe cărări strâmbe, ca nu cumva cauza lui Cristos pe pământ să fie dezonorată. O, Doamne, Te implorăm să acoperi cu penele Tale tot poporul lui Cristos și să-Ți păzești Biserica până când va veni Cel care, iubindu-I pe ai Săi care erau în lume, I-a iubit până la capăt. . . .

   Îi aducem înaintea Ta pe toți sfinții Tăi și Te rugăm să Îi însoțești în necazurile și în greutățile lor. Unii pe care îi cunoaștem suferă în trupurile lor, alții suferă din pricina prietenilor lor dragi, unii suferă în starea lor vremelnică și au parte de un necaz chinuitor. Doamne, nu știm încercările tuturor celor din poporul Tău, dar Tu le știi, căci Tu ești Capul, iar durerile tuturor mădularelor ajung la Tine. Ajută-Ți tot poporul până la sfârșit.

   Acum, Îți cerem să ne dai binecuvântarea pe care am căutat-o deja, și fă să coboare peste toate bisericile din binecuvântata noastră țară. Fie ca Domnul să aducă o redeșteptare a adevăratei și neîntinatei religii, aici, și în toate celelalte țări unde Cristos este cunoscut și predicat, și fă să vină ziua când păgânii să fie convertiți, când semiluna lui Mahomed să asfințească în lumina eternă și când cea care șade pe șapte munți și care se înalță pe sine în locul lui Dumnezeu să fie aruncată jos și înecată, asemenea unei pietre de moară într-un șuvoi.

   Fie ca Evanghelia binecuvântată a Dumnezeului etern să triumfe, fie ca tot pământul să fie plin de gloria Sa. Oh! Să trăim ca să vedem acea zi. Domnul să ne binecuvânteze țara. Să aibă milă de ea. Domnul să ne binecuvânteze suverana cu orice îndurare și binecuvântare. Fă ca, în înțelepciunea Ta infinită, să se producă o schimbare în privința negustoriei și a comerțului, ca să fie mai puține plângeri și frământări. Oh! Fă ca poporul să-Ți vadă mâna și să înțeleagă de ce este așezată asupra lor, ca să se poată întoarce de la fărădelegi, să caute dreptatea și să urmărească pacea. Atunci vom avea iarăși parte de binecuvântare. Domnul să ne audă, căci în taină ne rugăm adesea pentru această țară rătăcitoare. Fie ca Domnul să o elibereze și să facă să strălucească lumina feței Sale iarăși peste ea, de dragul lui Isus! Amin![35]      

Citirile din Scriptură

               În pregătirea pentru predicarea Cuvântului, Spurgeon selecta mereu o citire din Scriptură care avea legătură cu textul predicii sale. Întotdeauna era vorba despre un pasaj mai lung din Scriptură, de regulă un capitol sau ceva similar, însoțit de un comentariu personal prin care căuta să-și ajute adunarea să înțeleagă cele auzite. Spurgeon sublinia importanța citirii Scripturii (sau expunerea Scripturii, cum o numea el) în cadrul serviciilor. Deși predicile nu trebuiau să fie întotdeauna expozitive, oamenii erau întotdeauna învățați prin aceste citiri cum să își așeze rădăcinile în Cuvântul lui Dumnezeu.

               Adesea, el își propunea prin asemenea lecturări să-și expună poporul la contextul mai larg al textului predicii. Întrucât el predica în mod obișnuit dintr-un singur verset, citirile din Scriptură îi ajutau pe oameni să dobândească o perspectivă mai amplă asupra Bibliei. „Planul actual de a predica din texte scurte, alături de neglijarea majoră de a comenta public pe marginea Cuvântului, este extrem de nesatisfăcător. Nu ne putem aștepta să prezentăm o învățătură consistentă din Sfânta Scriptură prin a culege câte un verset de aici și unul de acolo, și a le expune la întâmplare.”[36]

               Aceste lecturări din Scriptură erau folositoare și pentru a-și familiariza și a-și expune adunarea la părți dificile din Biblie. Spurgeon și-a încurajat studenții să citească din toată Biblia, fără să evite pasajele complicate. „În expunerile noastre publice, trebuie să ne asigurăm că frazele obscure și încâlcite sunt explicate. A trece cu vederea dificultățile și a expune doar ceea ce este deja deslușit înseamnă să transformi comentariile tale în ceva ridicol.”[37] Pasajele care îi nedumereau pe ei erau, cel mai probabil, și cele care îi nedumereau pe cei din congregație. Păstorul trebuia să fie pregătit să lămurească acele dificultăți. Pe măsură ce membrii bisericii sale înțelegeau Biblia mai bine, aveau să fie mai bine echipați să-și conducă familiile în citirea Bibliei și în închinarea de acasă.

               Totodată, Spurgeon n-a vrut să transforme astfel de expuneri în exerciții academice. El și-a avertizat studenții cu privire la studierea în detaliu a interpretărilor fanteziste sau a ideilor teologice inedite. Deși studenții lui învățaseră ebraică și greacă, el i-a prevenit să nu cumva să evidențieze într-un mod inutil erorile din traducerea Bibliei în limba engleză. O asemenea „etalare plină de înfumurare a abilității voastre critice” nu va face decât să cultive o atitudine de suspiciune față de Biblia pe care o pot citi cei din adunare.[38]

               Mai presus de toate, păstorul trebuie să aplice textul Scripturii la viețile ascultătorilor săi. „Însă partea cea mai importantă a comentariilor voastre ar trebui să fie aplicarea adevărului la inimile ascultătorilor voștri . . . este de puțin folos să le oferim oamenilor informații, dacă nu le arătăm implicațiile practice.”[39] Prin a le oferi membrilor săi un model de citire și de comentare a Scripturii în mod regulat, păstorul nu doar că îi învăța Scriptura, ci îi și instruia cum să o lectureze individual.

Cântul congregațional[40]

               Spurgeon ajungea întotdeauna înainte de începerea serviciului pentru a se coordona cu cel care conducea cântările (cunoscut și ca precentor/întâiul-cântăreț) în privința imnurilor și melodiilor potrivite. Acestea erau alese pe baza a două criterii. În primul rând, erau selectate în funcție de subiectul textului din Scriptură și a predicii. Înainte de 1866, biserica a folosit două cărți de imnuri, „Dr. Rippon’s Selection” și „Dr. Watts’ Psalms and Hymns.” Dar după ce a văzut că vizitatorii au dificultăți în a folosi două volume diferite de imnuri, Spurgeon și-a compilat propria colecție de imnuri, Our Own Hymnbook, plină de imnuri[41] care exprimau convingerile teologie ale bisericii, provenite dintr-o gamă largă de tradiții. Atunci când selecta cântări care să corespundă unui anumit text ori subiect, Spurgeon dispunea de o selecție vastă și îngrijită de imnuri din care să aleagă.

               Dincolo de conținutul teologic, cântul congregațional reprezenta cealaltă prioritate fundamentală în privința muzicii bisericii. Spurgeon a ales imnuri și melodii pe care congregația sa le cânta bine, și le evita pe cele care puneau probleme. Ca urmare a acestei priorități, nu se foloseau instrumente în serviciile sale de închinare. Aceasta nu înseamnă că nu îi plăcea muzica instrumentală. Ea își avea locul în alte medii, chiar și în cele religioase. Însă când venea vorba despre adunarea bisericii pentru închinare, Spurgeon era de părere că instrumentele muzicale erau adesea o distragere sau un impediment pentru cântul congregațional. Cel mai bun acompaniament muzical era inferior frumuseții cântului sfinților. „Nu există nicio muzică sub ceruri care să poată egala combinația de voci ale bărbaților, femeilor și copiilor ale căror inimi Îl iubesc cu adevărat pe Mântuitorul.”[42] Cu alte cuvinte, preferința sa pentru cântatul a cappella n-a fost determinată atât de mult de o perspectivă modestă asupra instrumentelor, ci de una măreață asupra bisericii. Din același motiv, Spurgeon a refuzat să aibă coruri. În opinia sa, și acestea tindeau să distragă, în loc să amplifice cântul bisericii. În schimb, Spurgeon a afirmat că întreaga congregație trebuia să fie corul, cântând laude Unuia singur.

               Pentru a-i ajuta în această sarcină, Spurgeon și-a încurajat precentorul să organizeze cursuri de cântat în timpul săptămânii ca să-i învețe pe membri să citească partituri și să memoreze melodiile imnurilor. Atunci când încerca imnuri și melodii noi, Spurgeon le proba mai întâi în cadrul unui serviciu mai restrâns de peste săptămână. Numai dacă adunarea le cânta bine, le includea în serviciile duminicale cu participare mai consistentă. În timpul serviciului, pentru a-și ajuta congregația nu doar să cânte, ci să cânte cu mintea, Spurgeon citea întregul imn, ajutând astfel adunarea să cugete la ceea ce urma să cânte. O asemenea practică ar putea părea obositoare, dar cel puțin un vizitator a confirmat că s-a convertit atunci când Spurgeon a citit cu voce tare imnul lui Wesley, „Jesus, Lover of My Soul.”

               Odată ce un imn era prezentat adecvat, congregația, urmând conducerea precentorului, se ridica să cânte, „așa cum numai un public de șase mii de oameni din Tabernacul putea să cânte.”[43] Cu adevărat, Tabernaculul Metropolitan era cunoscut în toată Londra pentru cântul său congregațional. Un vizitator din 1880 consemnează:

 

În timp ce poporul s-a ridicat, precentorul a înaintat din spatele podiumului și a început să cânte melodia cu o voce clară. Asemenea unui uriaș care are nevoie de câteva momente pentru a se trezi, congregația a lăsat să treacă o notă sau două înainte să intre cu toată forța. Apoi torentul puternic de sunete a țâșnit din toate locurile sălii. Multe biserici au un cânt congregațional mai cultivat decât cel din biserica dl Spurgeon, însă, din perspectiva numărului de oameni implicați, niciun alt tip de cânt nu atinge inima cu o plăcere de nedescris și nu face chipul să strălucească datorită unui răsunet plin de adorare.[44]

               O altă vizitatoare din 1868, care nu auzise de Spurgeon, dar care fusese încurajată să viziteze Tabernaculul, i-a scris prietenei sale: „Ți-ar plăcea să îi auzi pe toți cântând împreună, Susie; căci ei cântă ca și cum le place. Mi-a plăcut mai mult decât muzica de la Abbey, căci în biserica dl Spurgeon am putut să cânt și eu.”[45]

               În pofida tuturor lucrurilor practice pe care le-a făcut el ca să-și ajute adunarea să cânte, Spurgeon a descoperit că factorul cel mai important nu era înzestrarea muzicală, ci inima. De aceea, adesea cântul devenea tot mai bun pe măsură ce serviciul se desfășura și oamenii răspundeau prin laudă la Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă vrei să îmbunătățești vocile celor din congregația ta, atunci încălzește-le inimile cu adevărul Evangheliei. „Dacă nu poți cânta artistic, nu te frământa, va fi suficient dacă vei cânta din inimă și dacă vei fi atent la cele cântate, fără a intona tărăgănat asemenea unei mașinării care a fost programată și care merge mecanic. Cu puțină atenție, inima va scoate artă, iar inima care dorește să înalțe laude va forma treptat o voce care are grijă la măsură și la melodie.”[46]

Concluzie

               În vremea actuală, strângerea laolaltă a bisericii este supusă atacurilor. În multe părți ale lumii, persecuția și imixtiunea conducătorilor pun în pericol posibilitatea creștinilor de a se aduna împreună. Asemenea dificultăți trebuie abordate cu multă înțelepciune și curaj. Cu toate acestea, chiar și în locurile cu libertate religioasă, există factori interni care amenință strângerea laolaltă a bisericii. În anumite privințe, astfel de dificultăți sunt chiar mai îngrijorătoare. Consumerismul a făcut ca serviciile bisericii să semene cu opțiunile dintr-un centru comercial, biserica fiind împiedicată chiar și să se adune. În prezent, tehnologia le permite creștinilor să „participe” la servicii de închinare din sufrageria lor. Studiile biblice para-bisericești, grupurile de susținere și lucrările de slujire sunt prezentate ca alternative la strângerea laolaltă a bisericii. Ca și în orice epocă a istoriei bisericii, creștinii sunt tentați să dea uitării strângerea laolaltă cu alți credincioși.

               Însă Spurgeon ne-ar aminti de porunca apostolilor ca biserica să se adune în ziua Domnului pentru închinare. El ne-ar aduce aminte că strângerea laolaltă a bisericii este însoțită de promisiunea prezenței speciale a lui Cristos, că biserica trebuie guvernată de Cuvântul lui Cristos și că în adunarea bisericii este proclamată și etalată domnia lui Cristos.

               Dragi păstori, dați-le membrilor voștri o viziune teologică pentru strângerea laolaltă a bisericii. Organizați lucrările și activitățile bisericii într-o manieră care dă prioritate întâlnirii pentru închinare. Păstrați elementele serviciului simple și edificatoare spiritual pentru congregație. Și învățați-vă congregația să pună preț pe întâlnirile bisericii, în detrimentul altor preocupări rivale. Pe măsură ce urmăriți credincioșia în întâlnirile bisericii voastre, fie ca părtășia sfinților de aici, de pe pământ, să devină „poarta cerului.”