Această importanță majoră a conținutului Scriptural descrisă în secțiunea precedentă nu este una ce a fost pusă laolaltă în mod aleatoriu sau la întâmplare. Mai degrabă, este organizată în jurul cerințelor Evangheliei. În felul acesta Evanghelia este cea care îi definește ordinea. Acest lucru înseamnă atunci că închinarea reformată istorică este centrată pe Hristos și structurată pe Evanghelie. Robert Shaper, un fost profesor de la Fuller Seminary, spunea că „în timp ce adevărata închinare este una centrată pe Dumnezeu, închinarea creștină nu poate să fie altfel, decât centrată pe Hristos”.¹ Plantinga și Rozeboom ziceau despre Hristos că El „este atenția centrală a oricărei închinări creștine autentice”.² Un observator a crezut că acest subiect este unul atât de evident (și totuși atât de lipsit), încât a dedicat o carte întreagă acestei teme.³

 

Mulți lideri din bisericile de astăzi sunt dornici ca lucrarea lor să fie una „condusă de Evanghelie” și „centrată pe har”. Care este cea mai bună cale de a face acest lucru, dacă nu promovând închinarea reformată istorică, cea care este în întregime structurată în jurul Evangheliei? Anumiți apărători ai închinării contemporane fac referire într-un mod disprețuitor la această structură în jurul Evangheliei ca fiind „o reașezare a mânturii”.⁴ Pe de altă parte, Tim Keller se referă la această  „reașezare a mânturii” într-un mod aprobator, văzând-o de fapt ca un punct forte a închinării istorico-reformată.⁵ În cartea sa, On Being Presbyterian, Sean Michael Lucas își intitulează capitolul despre închinarea publică „Gospel-Driven Presbyterian Worship”.⁶ El zicea că „însăși mișcarea aceasta de închinare ne prezintă din nou și ne cheamă din nou să ne întoarcem la momentul acela când am crezut întâia dată”.⁷ Se pare că există totuși o modalitate consecventă de apropiere față de Dumnezeu, un pod care leagă acel gol între Dumnezeul care este sfânt și umanitatea decăzută, ce îl putem găsi atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament, modalitate pe care o vom accentua în cele ce urmează.

 

Ordinea

 

Închinarea biblică și reformată este structurată de ceea ce noi numim ca fiind „logica Evangheliei”.⁸ În închinare, noi „ne apropiem de Dumnezeu” (Evrei 4:15-16; 10:19-23; Iacov 4:8-10). Fie că facem acest lucru ca sfinți sau păcătoși, în privat sau în public, ca indivizi sau ca și congregație, noua noastră cunoaștere despre Dumnezeu trezeşte în noi simţul nevoii de a părăsi păcatul şi de a primi harul. Prin urmare, noi retrăim Evanghelia (am putea spune că noi „ne predicăm Evanghelia nouă înșine”) de fiecare dată când ne adunăm ca biserică pentru a ne închina. Lauda lui Dumnezeu conduce spre mărturisirea păcatelor, ce conduce la siguranța iertării prin crucea lui Hristos, care conduce la mulțumire și tot astfel la folosirea dependentă a mijloacelor harului, concluzionând cu mulțumire și binecuvântare. Prin urmare, un program potrivit de închinare este centrat pe Hristos și fiecare element, începând de la laudă, la mijlocire, la citirea Scripturii și predicarea Cuvântului, se focusează pe binecuvântările care curg de la cruce.

 

Acesta este tiparul esențial al protestantismului reformat în toate varietățile lui liturgice, fie că vorbim despre Forma rugăciunii bisericii (1542) a lui Calvin și derivatele ei din Olanda și Germania, cum ar fi, Cartea de rugăciune comună (Book of Common Prayer, 1552) a lui Cranmer, Forma rugăciunii (1554) a lui Knox, Liturghia de la Middelburg (1586) a puritanilor, Îndrumătorul pentru Închinarea Publică celor de la Westminster (1645) sau Litughia reformată sau Savoy (1661) a lui Baxter. Acest model liturgic, cu întreaga lui varietate, se regăsea inclusiv în structura închinării bisericilor independente (nonconformiste) din perioada imediat următoare Actului de Uniformitate (1662).

 

Ne-am uitat deja în detaliu la elementele fundamentale ale închinării și lucrării reformate în Capitolele 5 și 6. De acum să privim la felul cum este ea condusă de Evanghelie, cum este structurată în jurul lui Hristos și la logica ei. Un program de închinare istoric reformat ar fi arătat cam așa:

 

Timpul de pregătire

            Rugăciune în gând la intrare

            Meditare personală și citirea Scripturii

            Anunțuri

 

Timpul de laudă

      Chemarea la închinare

      Invocarea și rugăciunea de laudă

      Psalm / Imn de laudă

      Mărturisirea de credință

      Gloria Patri / Doxologia

 

Timpul mărturisirii

      Citirea Legii lui Dumnezeu

      Mărturisirea păcatului

      Siguranța iertării

      Psalm / Imn de mulțumire

 

Timpul de aplicare a mijloacelor harului

      Rugăciune de iluminare

      Citirea Scripturii

      Predica

      Rugăciuni de mijlocire

      Sacramentele

 

Timpul de mulțumire și binecuvântare

      Psalm / Imn de încheiere

      Benedicția

           

S-ar putea observa că această structură este în esență cea pe care o regăsim în cadrul jertfelor de la templu¹⁰ din Vechiul Testament, în pasaje teofanice ca Isaia 6, în rugăciunea „Tatăl nostru”, în convertire și în acele materiale devoționale mai cunoscute (A.C.T.S;* cei 3 ‘P’ – Praise, Pardon, Petition), cât și în liturghiile istorice. Rămâne totuși o libertate în interiorul comunității reformate de a modifica locul anumitor elemente sau acțiuni ale închinării dintr-o parte în cealaltă.¹¹ Cu toate acestea, orientarea centrală rămâne una consistentă în închinarea și lucrarea reformată. Văzându-L pe Dumnezeu (ca fiind infinit și sfânt), ne vedem pe noi (ca păcătoși) și nevoia noastră de Hristos (în ce privește iertarea prin mărturisirea păcatului și harul sfințitor ce îl primim prin mijloacele harului).

 

Puterea

 

Cel care participă la un serviciu de închinare reformat are două lecții prețioase ale Evangheliei ce sunt reîntărite prin această ordine în fiecare săptămână. Cele patru cicluri (laudă, mărturisire, mijloacele harului, mulțumire și binecuvântare) pot fi reduse la două puncte forte de învățătură:

 

În primul rând, Evanghelia este proclamată în prima jumătate a programului. Săptămânal, cel care ia parte la închinarea reformată vede gloria lui Dumnezeu din nou și din nou, cerințele legii lui Dumnezeu, depravarea omului și eșecul umanității de a înfăptui voia lui Dumnezeu. În fiecare săptămână, păcătoșii răscumpărați își mărturisesc păcatele, se pocăiesc, își reafirmă încrederea ce o au în Hristos și crucea Sa și aduc mulțumiri pentru această iertare. Toate acestea sunt văzute și trăite chiar dinainte de predică! Michael Horton spunea că atât luteranii, cât și reformații „au considerat liturghia, și anume elementele și formele actuale folosite în program, ca fiind purtătoare ale legii și a Evangheliei alături de predica în sine”. Liturghia, susținea el în continuare, conferă „modalități de a predica Cuvântul chiar înainte ca predica să înceapă”.¹² Blaikie spune același lucru și despre rugăciunile ce au loc în cadrul serviciului, chiar dacă ele sunt mai izolate de celelalte elemente. El insistă zicând: „Chiar dacă în predică nu s-ar fi vorbit deloc despre mântuire, rugăciunile ar fi indicat înspre direcția respectivă - prin însăși structura lor - din moment ce păcătosul este conștient că este pierdut. Astfel, el ar privi în sus, spre cruce, cerând harul care îl poate călăuzi înspre paradis.”¹³ Să vedem acum mai exact cum arată acest lucru.

 

Închinarea reformată începe prin centrarea atenției asupra gloriei lui Dumnezeu care este sfânt.* Pentru a face acest lucru este nevoie de o Chemare la închinare bazată pe Scriptură, urmată de un psalm sau imn de laudă, o rugăciune mai extinsă de laudă și probabil citirea legii lui Dumnezeu. Gândiți-vă la acea congregație care cântă „Holy, Holy, Holy”** sau „Crown Him with Many Crowns”*** sau „Immortal, Invisible, God Only Wise”.¹⁴ Gândiți-vă la slujitorul care își ridică vocea și se roagă lui Dumnezeu ca fiind cel infinit, etern, neschimbat, Cel Triunic care este înțelept, puternic, sfânt, drept și bun. El ar putea să se roage precum spunea David:

 

„Ale Tale sunt, DOAMNE, măreția, puterea, splendoarea, supremația și maiestatea, căci tot ce este în ceruri și pe pământ este al Tău! A Ta, DOAMNE, este stăpânirea și Tu Te înalți ca suveran peste toate! Bogăția și gloria vin dinaintea Ta. Tu stăpânești peste toate. În mâna Ta este puterea și forța; mâna Ta poate să înalțe și să întărească pe oricine Acum, Dumnezeul nostru, noi Îți aducem mulțumiri și lăudăm mărețul Tău Nume.” (1 Cron. 29:11-13, NTR)

Începerea timpului de laudă are ca scop să ne reamintească care este natura Celui Căruia noi ne închinăm. Cuvântul, cântarea și legea – toate împreună – repetă măreția și bunătatea, sfințenia și dragostea, neprihănirea și îndelunga răbdare a Dumnezeului nostru, încălzindu-ne inimile și iluminând conștiințele noastre. În mod natural și corespunzător, acest aspect ne conduce la o conștientizare tot mai clară a slăbiciunii și corupției ce se află în noi. John Broadus (1827 – 1895), în lucrarea sa clasică On Preparation and Delivery of Sermons, spunea că „începând cu gândul la caracterul și îndurările lui Dumnezeu, noi suntem conduși în mod natural să ne gândim imediat la păcatele noastre”.¹⁵ Atunci când noi Îl vedem pe Cel sfânt răspundem, „vai de mine” (Isaia 6:5 NTR).¹⁶

Închinarea reformată are de-a face cu această conștientizarea a păcatului ce este iluminată de Duhul Sfânt, fie printr-o rugăciune de mărturisire separată, fie printr-o rugăciune pastorală. Rugăciunile de mărturisire din liturghiile istorice (ex: Cartea de rugăciune comună, Îndrumarul pentru Închinarea Publică de la Westminster, Savoy, cea a lui Calvin sau Knox)¹⁷ și acele rugăciuni de mărturisire libere făcute în mod corespunzător (cum ar fi cele ale lui Matthew Henry, Isaac Watts, Samuel Miller sau Hughes Old)¹⁸ sunt profund de adânci și temeinice, ele mărturisind gândurile, cuvintele și faptele, răul înfăptuit, binele lăsat nefăcut, păcatele din ignoranță sau slăbiciune și mai ales cele săvârșite cu deliberare. O atenție sporită a fost acordată păcatelor inimii: mândria, neprihănirea de sine, ipocrizia, lăcomia, ura și pofta. Aceste rugăciuni sunt ca acele rugăciuni de mărturisire din Biblie, cele pe care le găsim în Psalmul 51, Neemia 9 și Daniel 9: sunt serioase, profunde și ferme.

Rugăciunile de mărturisire ce le întâlnim în închinarea istorică reformată nu se rezumă doar la o întristare produsă de păcat, ci ele merg mai departe de atât, pledând pentru ca beneficiile morții lui Hristos să fie aplicate în dreptul celor care vin și își mărturisesc păcatul. Anume:

 

·        Dumnezeu Tatăl este pe deplin satisfăcut cu sacrificiul adus de Fiul: El și-a dat viața Sa ca răscumpărare pentru a noastră (Marcu 10:45); El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemnul crucii (1 Petru 2:24); El și-a dat viața o singură dată pentru toți, Cel drept pentru cei nedrepți (1 Petru 3:18); El s-a făcut blestem pentru noi (Gal. 3:13); El care nu a cunoscut păcat, s-a făcut păcat, astfel încât noi să primim neprihănirea lui Dumnezeu prin El (2 Cor. 5:21); El a fost străpuns pentru greșelile noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre; Domnul a făcut ca toate păcatele noastre să cadă asupra Lui (Isaia 53:5-6).

 

·        Iertarea este proclamată: ne șterge toate fărădelegile, ne spală de murdăria noastră, ne iartă greșelile noastre, acoperă păcatele noastre (Ps. 51) și ne curăță de toată nedreptatea (1 Ioan 1:8-9).

 

·        Promisiunile lui Dumnezeu sunt reafirmate: Dumnezeu a promis că oricine va chema Numele Domnului nostru Isus, va fi mântuit (Rom. 10:13); că oricine crede în Fiul nu va muri, ci va avea viață veșnică (Ioan 3:16); că Isus Hristos a venit în această lume ca să mântuiească chiar și pe cei mai păcătoși (1 Tim. 1:15); că El este Calea, Adevărul și Viața, singura modalitate de a ajunge la Tatăl (Ioan 14:6).

 

·        Mulțumirea este oferită datorită faptului că „avem pace cu Dumnezeu”, ce ne-am însușit-o prin credință (Rom. 5:1); pentru că „nu există nicio condamnare”, fiindcă suntem în Hristos Isus (Rom. 8:1); și pentru viața veșnică, care darul fără plată a lui Dumnezeu prin Hristos Isus (Rom. 6:23).

Este important să recunoaștem că echivalentul acestei „reașezări a Evangheliei”, ce o vedem desfășurată în prima jumătate a programului de închinare istorico-reformată poate fi găsit foarte rar în structura formelor contemporane de închinare ce intră în competiție cu fidelitatea multor protestanți reformați. Există și o lipsă de coerență, ordine și sens la mulți din acești competitori. Niciun lucru specific nu este transmis prin structura sau ordinea serviciului, pe motiv că nu există pur și simplu o anumită ordine sau logică la bază. Întregul program nu este decât o serie continuă de evenimente mai mici ce decurg unul după altul, având această notă caracteristică ce o întâlnim deobicei la televiziunile uzuale. Apărătorii acestui nou model de închinare identifică această trăsătură cu spontaneitatea, ajungând să o vădă ulterior ca pe o virtute. Aceste noi programe evită cu orice preț complexitatea. Precum cultura populară pe care o imită cu mult succes, acestea sunt lipsite de orice esență, urmărind astfel să capteze publicul și să gâdile urechile. Privită dintr-o perspectivă filosofică*, această nouă formă de închinare este dedicată exclusiv accesibilității. Ea a adoptat aceste forme ale culturii populare tocmai pentru acest motiv. Dar este important să ne întrebăm din nou, cu ce preț?

Vă invităm să citiți această carte în care fenoemnul Mișcării Contemporane de Închinare este evaluat mai în detaliu: Închinarea Contemporană - 10 aspecte îngrijorătoare (psalmiicantati.ro)

Aceste forme simple ale formelor contemporane de închinare (pentru a fi concordanță cu filosofia ei de lucru) nu dispun de structura de susținere necesară pentru facilitarea dezvoltării fără a compromite accesibilitatea. Acelor refrene repetitive ce sunt caracteristice acestei închinări le lipsește capacitatea de a se focusa în profunzime și în detaliu asupra atributelor și lucrării lui Dumnezeu, aspect ce îl întâlnim frecvent în imnurile clasice sau în psalmii metrici. După cum admite John Frame, cântările promovate în închinarea contemporană se concentrează asupra unui singur adevăr la un moment dat.¹⁹ Acest nou gen de muzică este puțin probabil să conducă o congregație la acea profunzime și convingere care este posibilă cu un imn tradițional precum „Come, Thou Almighty King” sau „Praise, My Soul, the King of Heaven”, „All People that on Earth Do Dwell” sau Psalmul 100. Ce-i drept, muzica contemporană stârnește emoțiile dar este puțin probabil ca ea să informeze mintea într-un mod adecvat cu un conținut biblic semnificativ. Autorul și profesorul Gene Edward Veith argumentează că „muzica populară nu poate avea prea mult conținut, cu atât mai puțin o complexitate sau profunzime”. De ce oare? „Pentru că dacă ar fi avut, ar fi încetat a fi o artă pop.”²⁰ T. David Gordon este un pic mai blând: „Prin însăși forma ei de exprimare, muzica pop pur și simplu nu poate transmite ceea ce este în esență profund... pentru că limbajul ei caracteristic este unul lipsit de expresie, lipsit de profunzime și superficial.”²¹

De asemenea, atunci când o rugăciune este adusă într-un program contemporan de închinare imediat după cântarea de început, ea va fi scurtată din necesitate din cauza cerințelor acestei filosofii contemporane și atrăgătoare. Rugăciunea, într-un astfel de context, va tinde să fie una predominant subiectivă. Într-o astfel de rugăciune putem auzi multe despre cum se simte cel care se închină. De aceea, este foarte puțin probabil ca cineva să audă, în acest context, o rugăciune care să abunde în contemplarea caracterului lui Dumnezeu și a faptelelor Lui mărețe și care să fie acompaniată cu expresii de mulțumire datorită binecuvântările primite sau poate chiar expresii ce denotă tristețe din cauza slăbiciunii, dependenței, corupției și nevredniciei. Tot aici, sunt șanse mici ca Legea sau Crezul să fie citite. Audiențele care se hrănesc constant cu această cultură populară au nevoie de programe care să fie scurte ca durată sau programe care fac trecerea rapid de la un lucru la altul. Fără a avea un timp pus deoparte pentru o gândire concentrată, esența este pierdută, deoarece nu i se permite niciunui lucru să ocupe prea mult atenția unei audiențe contemporane, fiindcă dacă ar face acest lucru, atenția ei ar fi pierdută cu totul.*

Forma are consecințele ei. Abraham Kuyper spunea că „spiritualitatea se rătăcește atunci când declară că forma nu contează și în felul acesta, fie o distruge, fie i se permite să degenereze”.²²

Este important să recunoaștem că ceea ce este câștigat prin accesabilitate, folosind tocmai aceste forme populare, vine cu prețul conținutului biblic, a profunzimii teologice și a clarității Evangheliei. Mulți sunt dispuși să facă acest târg, și anume, să dea accesabilitatea pentru profunzime. Dar acum, trebuie să fim sinceri legat de ceea ce câștigăm și ceea ce pierdem. Pentru că gloria Dumnezeului sfânt nu este articulată într-un mod clar, atunci este foarte puțin probabil ca harul lui Hristos să fie înțeles într-un mod limpede. Harul lui Hristos strălucește cel mai puternic în contextul depravării și nevoii umane. Și tocmai această depravare și nevoie umană este cel mai bine înțeleasă atunci când este așezată în contextul sfințeniei perfecte a lui Dumnezeu. Sunt șanse foarte mici ca noua formă de închinare să îi conducă pe participanți într-acolo, în acel context ideal. Într-adevăr, se pare că ea nu deține nici capacitatea, nici intenția de a face acest lucru.

Jim Belcher își amintește de acea nemulțumire care l-a condus înspre dorința unei închinări mai profunde, spunând că „am fost deja obosit de subțietatea închinării contemporane”. Pentru el a devenit „lipsită de viață și făcută din rutină”.²³ Închinarea Contemporană ca filosofie țintește spre a mișca inima. Este foarte eficientă în ceea ce face pentru marea majoritate a participanților. Acest lucru ar fi fost unul acceptabil dacă emoțiile ar fi fost un mijloc prin care harul este mediat sau dacă muzica ar fi fost un sacrament. Tradiția reformată a fost în general sceptică față de această abordare condusă de emoții în ce privește slujirea și închinarea. În schimb, s-a insistat asupra faptului că harul este mediat prin înțelegere. Adevărul, într-adevăr, aprinde inima. Emoțiile sunt implicate în măsura în care ele răspund acestei inspirații conduse de adevăr. Cea mai mare parte din închinarea contemporană încearcă să se adreseze emoțiilor în mod direct, ignorând înțelegerea. Nici una din aceste forme ale ei - rugăciuni scurte, cântări repetitive, o citire minimală a Scripturii, predici tematice - nu informează în mod corect mintea cu un conținut ce presupune mântuirea. Kuyper afirmă din nou că „biserica reformată întotdeauna a încercat [...] să ofere duhului un instrument util și potrivit într-o formă potrivită”.²⁴ Toate aceste forme ale bisericii contemporane conțin o adecvare dubioasă. Noua închinare ar putea să stimuleze o experiență emoțională, pentru că acesta este de fapt și scopul ei, dar mult prea des ea eșuează să lumineze mintea cu o apreciere proaspătă a gloriei lui Dumnezeu, a nevredniciei umane și a nevoii omului de Hristos, astfel încât această întreagă experiență emoțională să aibă anumite implicații și consecințe de durată.

Cele enunțate mai sus ar putea să îl izbească pe cititor ca fiind doar niște generalizări lipsite de simpatie. În schimb, priviți-le ca fiind niște rețineri bine gândite cu privire la o mișcare pe care o observăm de mai mult timp deja și vizavi de care noi am devenit deja îngrijorați. Noi iubim ordinea și conținutul închinării istorice reformate pentru că prin ea Evanghelia este proclamată și experimentată în fiecare serviciu, chiar și dinainte ca predicarea să fi început.

Cum rămane cu predicarea? Ea aparține ambelor jumătăți ale programului, după cum considerăm în prezent. Predica este punctul culminant* înspre care această ordine logică a Evangheliei se îndreaptă în timpul unui program reformat. Ceea ce se presupune în ordinea programului va fi proclamat prin predică. De asemenea, ea este bogată în Evanghelie. O predicare expozitivă adevărată este una centrată pe Hristos. Bryan Chapell a subliniat acest punct, la fel ca și mulți alți autori înaintea lui, în lucrarea sa** numită pe bună dreptate Predicarea Cristocentrică: Răscumpărarea predicii expozitive.²⁵ Omilia din perioada patristică, precum și predica expozitivă a protestantismului reformat, este una cristocentrică. Jay Adams insistă spunând că „Isus Hristos trebuie să fie la inima oricărui mesaj pe care îl predici”.²⁶

Centralitatea lui Hristos în predicare poate fi realizată doar dacă nu suntem superficiali și dacă nu născocim prin tot felul de texte, pentru că Isus Hristos poate fi găsit „în toate Scripturile” (Luca 24:27). Isus a explicat că acesta era cazul, „și a început de la Moise și de la toți profeții”, precum și din Psalmi și din cărțile sapiențiale (Ioan 5:46; Fapte 3:24). Predicatorul trebuie să interpreteze textul său în lumina întregii istorii a răscumpărării***, istorie ce culminează cu Persoana lui Hristos. Din orice loc s-ar predica, el ar trasa „o linie dreaptă” marcând crucea, după cum Spurgeon spunea. Toate Scripturile evreiești anticipează pe Mesia și toate scrierile Noului Testament Îl celebrează pe El. Fiecare text al Scripturii își găsește adevărata semnificație doar în relația sa cu lucrarea de răscumpărare împlinită în Hristos. În consecință, întreaga predicare expozitivă trebuie să fie, prin necesitate, cristocentrică. Închinarea reformată, prin liturghie și predicare, proclamă tocmai această Evanghelie a lui Isus Hristos.

În al doilea rând, dependența de Hristos pentru trăire este accentuată. Închinarea istorico-reformată nu accentuează doar nevoia de Hristos în ce privește mântuirea cuiva, ci în fiecare program de duminică participanții sunt martorii mai multor cereri ce se regăsesc în rugăciunea pastorală sau în cea de mijlocire, în care slujitorul se roagă pentru harul necesar prin care aceștia să fie întăriți și sfințiți. Ei aud des expresii ce exprimă dependența de Duhul Sfânt, a cărui prezență este necesară să ilumineze Cuvântul pe măsură ce este citit și predicat, astfel încât acesta să fie unul edificator. Ei se hrănesc cu mâncare spirituală și beau atunci când Scripturile sunt citite sub forma lectio continua (citiri consecutive ale cărților Scripturii fără niciun fel de observație sau comentariu din partea cititorului, n.ed.) și sunt predicate într-un mod expozitiv, dar și atunci când Cina Domnului este administrată. Proeminența care este oferită acestor mijloace ale harului în închinarea și lucrarea reformată întăresc tot mai mult ideea că progresul spiritual este posibil doar având o dependență continuă de harul lui Hristos.

Am putea dezvolta acest lucru încă o dată. O biserică ce este condusă de Evanghelie este una care clarifică faptul că un creștin, ce este într-adevăr mântuit, nu trebuie să își trăiască întreaga viață creștină prin propria putere. Credința reformată învață faptul că noi putem produce roade în măsura în care rămânem în Hristos și faptul că despărțiți fiind de Adevărata Viță, noi nu putem face nimic (Ioan 15:1-5). Numai în măsura în care noi ne recunoaștem slăbiciunea, „puterea lui Hristos” vine să sălășluiască în noi. Numai atunci când suntem slabi, puterea lui Hristos este făcută desăvârșită în noi (2 Cor. 12:9-10). A doua jumătate a programului de închinare istorico-reformat, începând cu rugăciunea pastorală, demonstează foarte limpede dependența de harul lui Hristos și față de lucrarea Duhului Sfânt în orice aspect. Această ordine a programului ar arăta în felul următor:

      Mijloacele harului

      Citirea Scripturii

      Rugăciunea de mijlocire

      Cântarea unui psalm

      Rugăciunea de iluminare

      Scriptura și predica

      (Cina Domnului)

Mulțumiri și binecuvântare

      Cântarea unui imn

      Benedicție

Sau așa:

 

      Rugăciunea pastorală

      Citirea Scripturii

      Cântarea unui psalm

      Predica

      (Cina Domnului)

      Cântarea unui imn

      Benedicție

În orice caz, întreaga structură exclamă dependența totală de Hristos. Harul este căutat prin rugăciunea ce este făcută în Numele lui Isus. Sacramentele sunt administrate în Numele lui Isus. Scriptura este cântată, citită și predicată, hrănind sufletele tuturor celor prezenți prin Cuvântul lui Hristos. Binecuvântările lui Hristos sunt proclamate prin benedicția finală. Așadar, pe tot parcursul său, conținutul subliniază dependența de Hristos în ce privește viața spirituală și trăirea creștină.

Nicăieri nu este mai clară această dependență de Hristos decât în acele rugăciuni de mijlocire sau în acea parte de mijlocire din cadrul rugăciunii pastorale. Dietrich Bonhoeffer (1906–1945), comentând pe marginea cererii făcute de către ucenici, „Doamne, învață-ne să ne rugăm” (Luca 11:1), observă faptul că „ei nu se puteau ruga prin puterea lor […] ci noi ne putem ruga doar în Hristos”.²⁷

Cum vom învăța să facem acest lucru? Un răspuns ar fi, „noi începem să ne rugăm Lui, atunci când repetăm după El, propriile lui cuvinte”. Mai specific, Bonhoeffer continuă și spune că „noi ar trebui să vorbim cu Dumnezeu în felul în care El vrea să ne audă, nu prin vorbirea falsă și confuză a inimii noastre, ci într-un limbaj clar și pur pe care Dumnezeu ni l-a comunicat nouă prin Isus Hristos”.²⁸ Aceasta este înțelegerea clasică protestantă a rugăciunii și în general a închinării. Dumnezeu ne vorbește nouă prin Hristos Isus. Noi Îi răspundem lui Dumnezeu prin cuvintele pe care El ni le-a dăruit în Hristos. După cum am notat deja în Capitolul 5 („Roagă-te Cuvântul”), păstorii reformați au urmat în mod tradițional această structură de mijlocire în cinci puncte ce o găsim în Scriptură și printre cei mai timpurii creștini.²⁹ Mijlocirile bisericii din cadrul serviciului de închinare istorico-reformat includeau cereri și căutări extensive (Matei 7:7-11), care ar fi putut urma următoarele linii directive:

(1) Mijlocire pentru creștere, sfințire, maturizare și echiparea sfinților (ex: Efes. 1:15-23: Fil. 1:9-11; Col. 1:9-11). În mod tradițional, slujitorii prezbiterieni se rugau ca oamenii lui Dumnezeu să manifeste idealurile caracterului biblic: calitățile din Fericiri (Matei 5:3-12); o supunere din inimă, decât o conformare exterioară (Matei 5:21-37); iubirea față de semeni și dușmani (Matei 5:3-12); o evlavie care să fie plăcută lui Dumnezeu (Matei 6:1-18); căutarea mai întâi a Împărăției lui Dumnezeu, decât slujirea la doi stăpâni; încredere deplină în Dumnezeu, decât o viață plină de anxietate (Matei 6:19-34); integritate morală, decât o judecată ipocrită (Matei 7:1-5); împlinirea Regulii de Aur, adică să facem altora așa cum ne dorim ca ei să ne facă nouă (Matei 7:12). În Hristos nouă ni s-a „dăruit tot ce ne este de trebuință pentru viață și evlavie” (2 Petru 1:3). Aceste virtuți trebuie căutate în rugăciune, pentru că închinarea istorico-reformată presupune că numai Hristos le poate oferi.

Să continuăm cu această temă. Dependența față de Hristos poate fi demonstrată mai departe prin faptul că rugăciunea de mijlocire cere ca toți oamenii lui Dumnezeu să fie sfinți, după cum El este sfânt (1 Petru 1:16); ca ei să fie conformați după chipul lui Hristos (1 Ioan 4:10-11; 1 Petru 2:21-25); ca ei să poarte roada Duhului (Gal. 5:22); ca ei să urmeze pilda lui Dumnezeu ca niște copii preaiubiți (Efes. 5:1).

Implicația ce o putem deduce de aici, este faptul că oamenii lui Dumnezeu depind în totalitate de Hristos pentru sfințirea și creșterea lor. În Hristos „suntem făcuți deplini” (Col. 2:10). Dimpotrivă, implicația lipsei de rugăciune vizavi de aceste mijlociri, ar transmite mesajul că ele nu depind de Hristos, ci de cu totul altceva.

Mai putem lua în considere și următoarele patru categorii:

 

(2) Mijlociri pentru țară și conducătorii ei (1 Tim. 2:1);

(3) Mijlociri pentru cei bolnavi și cei în nevoi (Iacov 5:13-18);

(4) Mijlociri pentru misiunea bisericii din întreaga lume (Matei 9:36-38);

(5) Mijlociri pentru mântuirea tuturor oamenilor (1 Tim. 2:1, 3-4);

Care sunt implicațiile categoriilor de mai sus, de la (2) la (5)? Evident, că noi depindem de Hristos pentru pace, pentru relațiile internaționale, pentru bunăstarea națională, pentru sănătate, pentru succesul dobândit în misiunea creștină și pentru convertirea celor necredincioși. Toate rugăciunile noastre sunt oferite în numele lui Isus! Noi nu putem aduce rod pentru Împărăția lui Dumnezeu despărțiți fiind de binecuvântarea pe care doar Hristos o poate da. Prin urmare, poporul lui Dumnezeu este dependent de Hristos în toate ariile vieții și slujirii lor.

Adițional, celor cinci tipuri de mijlociri am mai putea adăuga pe scurt:

- o rugăciune de mulțumire, ce este adusă deseori cu privire la colectă; mai este adusă și

- o rugăciune pentru iluminarea Cuvântului lui Dumnezeu pe măsură ce este citit sau predicat (Efes. 1:17; Col. 1:9);

Că Scripturile sunt citite și predicate demonstrând, așa cum am văzut, că credința vine în urma auzirii Cuvântului lui Hristos (Rom. 10:17); că noi suntem sfințiți prin Cuvântul adevărului, nu prin propriile eforturi (Ioan 17:17); că sacramentele sunt administrate, demonstrând și aici la fel, dependența noastră față de Pâinea Vieții, prin care ne hrănim la Masa Domnului (Ioan 6:35);

Că benedicția este pronunțată, iar noi ne despărțim, luând cu noi Cuvântul final al lui Dumnezeu de binecuvântare de care noi depindem atunci când ne re-angajăm cu lumea. Acest timp pe care îl dedicăm rugăciunii, precum și fiecărei categorii în parte, demonstrează împreună, săptămână de săptămână, că noi nu avem în noi înșine capacitatea necesară trăirii vieții creștine. Suficiența noastră este numai în Hristos (2 Cor. 2:14 – 3:6). 

Problema pe care o vom trata în final este cea ce vizează natura vieții creștine. Cu mai mulți ani în urmă am fost întrebat: „Crezi că creștinii sunt activi sau pasivi în creșterea și maturizarea lor spirituală?” Întrebarea din spatele întrebării era de fapt: „Noi ne trăim viața de credință prin Hristos sau Hristos trăiește prin noi?” Noi lucrăm sau Hristos lucrează? Este efortul nostru implicat cât de cât? Martyn Lloyd-Jones a întrebat în predica sa excelentă pe Efeseni 6:10 astfel: „Cine duce lupta?”³⁰ Dacă totul depinde de Hristos și noi suntem pasivi, atunci închinarea nu mai trebuie să fie una serioasă. Atunci, pur și simplu, ne putem întinde pe spate și să savurăm momentul. În felul acesta, noi am putea să fim ușor distrați* și am putea experimenta anumite sesiuni mai lungi de cântări încărcate emoțional sau am putea chiar învăța din acele discursuri „practice”, după cum numesc eu predicarea în bisericile cu forme de înhinare contemporană.

Dar dacă virtuțile creștine sunt dincolo de capacitatea noastră? Dacă păcatul este adânc înrădăcinat, încât el poate fi cucerit numai prin puterea harului lui Hristos? Dacă sfințirea este un proces dificil ce durează întreaga viață? Dacă imitarea lui Hristos este imposibilă prin propria noastră putere și dacă „noi am duce lupta” - atunci noi trebuie să dobândim puterea pe care Hristos o dă prin Cuvânt, prin sacrament și prin rugăciune.

Altfel spus, lucrarea publică a protestantismului reformat, ce este profund încărcată cu Cuvânt și rugăciune, ia în serios sarcina aceasta descurajantă a trăirii vieții creștine. Această datorie a reconstrucției, cu care fiecare credincios se confruntă în măsura în care el este mutat din împărăția întunericului în împărăția luminii, este una monumentală. Luați, de exemplu, oameni care au „probleme cu mânia”, după cum am spune noi. În mod frecvent ei ar putea să fie mânioși față de copiii sau soțiile lor. Se prea poate ca problema să nu fie frecvența, ci intensitatea mâniei. Ei au un tipar de furie explozivă, care se trage cumva din copilărie. Victoria asupra acestui viciu, sau asupra unei probleme paralele, cum ar fi pofta, lăcomia, zgârcenia, mândria sau anxietatea, nu va avea loc folosind jumătăți de măsură. Păcatul trebuie omorât (Rom. 8:13). Firea trebuie crucificată (Gal. 5:24). Viața creștină este o luptă. Scriptura abundă de astfel de metafore militare sau atletice (1 Cor. 9:24-27; 2 Tim. 2:3-5; 1 Petru 2:11; Iacov 4:1). Cele mai importante elemente care alcătuiesc „toată armura lui Dumnezeu” sunt „sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” și „tot felul de rugăciuni și cereri” (Efes. 6:17-19). Noi deja am explicat pe larg aceste detalii vizavi de Cina Domnului. Prin frecvența săptămanală a administrării ei, la care biserica reformată este dedicată, se aduce întregul mesaj al unei Evanghelii complete căreia i se acordă o atenție specială, la intervale regulate. La fel și liturghia. 

Aceste doze consistente din Cuvânt, alături de sacrament și rugăciune, sunt elementele față de care închinarea și lucrarea istorico-reformată este dedicată să opună cea mai mare rezistență atunci când se propunea renunțarea la acestea.

De asemenea, se pare că nu există vreun echivalent concret sau un alt obiectiv care să fie centrat pe Hristos sau o dependență de Hristos care să fie găsită în toate celelalte alternative ce există azi. Să revizuim ceea ce am descoperit încă o dată. În mod normal, astfel de rugăciuni de mijlocire ce denotă o dependență de Hristos, nu le vom întâlni în structura noilor forme de închinare, pentru că lungimea și profuzimea lor nu poate fi reconciliată cu acest scop al accesabilității. Din același motiv, nu poate fi găsit vreun angajament de a citi sau a predica „Cuvântul lui Hristos” (Rom. 10:17) și de asemenea, nu există vreun angajament de a avea Evanghelia inclusă în conținutul sacramentului sau cântării. Deseori, vedem că noua închinare este acompaniată de o predicare mai extinsă, dar foarte rar acea predicare este una centrată pe Hristos.  

Un obsevator descria selectarea muzicii și a succesiunii din cadrul închinării contemporane ca fiind concepută întâi să „îi trezească pe oameni, apoi să îi pună la punct, ca mai apoi să îi pregătească pentru predică și apoi în final să îi trimită acasă simțindu-se bine”. Predica, spunea tot el, „este în general una narativă în forma ei și terapeutică în conținutul ei”.³¹ Este posibil ca predica să fie una relevantă sau bazată pe o nevoie acută, dar în mod cert nu este încărcată cu Evanghelia. Sacramentele sunt mutate într-o seară din timpul săptămânii sau la prima oră duminica dimineață. Prin urmare, în formele mai noi de închinare nu există expresii echivalente care exprimă dependența de harul lui Hristos. Michael Horton este îngrijorat de faptul că bisericile evanghelice de orice nuanță au ajuns să promoveze un creștinism fără Hristos, publicând o lucrare de lungimea unei cărți dedicată în mod specific acestei teze.³² Aceasta nu este, nici pe departe, o abordare tradițional-părtinitoare. Ideea aceasta a accesibilității este una fundamentală pentru întreaga filosofie a închinării contemporane, în toate variațiile ei pe care le vedem, începând cu latura carismatică, la cea seeker-friendly, la cea specifică din punct de vedere etnic și în final la cea care își stucturează programele în funcție de categoriile de vârstă. În perspectiva lor, întâlnirile de închinare trebuie să fie simple, nu foarte încărcate; ușor de înțeles și pe gustul acelor „căutători”, folosind limbajul și forma culturii populare ca să se manifeste, astfel încât acestea să fie cât mai accesibile cu putință. Din acest motiv, timpul extins dedicat rugăciunii biblice și cristocentrice, citirea Scripturii, cântarea Scripturii și predicarea Scripturii, nu au un loc în program.

Cu ce cost și ce preț plătesc bisericile care ignoră și renunță la închinarea și lucrarea reformată? În mod inevitabil, balsamul mângâietor al harului lui Hristos nu va fi aplicat în cantități suficiente astfel încât rănile adânci ale poporului lui Dumnezeu să fie vindecate. Acest aspect este unul cât se poate de tragic. Această vindecare profundă era ceea ce participanții sinceri experimentau odinioară în închinarea istorico-reformată. O întreagă generație a fost crescută fără a avea beneficiul confruntării păcatelor lor prin puterea crucii în închinarea publică; fără a avea la îndemână inspirația cererilor păstorului lor în ce privește sfințenia și rodnicia lor; fără beneficiul unei mese spirituale, ce este oferită prin citirea Cuvântului și a expoziției unor porțiuni mai mari din Scriptură și fără administrarea regulată a sacramentelor. Ceea ce biserica evanghelică a pierdut din cauza acestor forme populare a închinării nu se poate calcula. R.C. Sproul spunea despre aceste rezultate că sunt „catastrofice”.³³ Mult, foarte mult s-a pierdut în numele relevanței și accesabilității. Ar putea oare creștinismul reformat să se redreseze? Noi am dori să îi îndemnăm pe cei care țin „linia” și pe cei care șovăie – nu renunțați la închinarea și lucrarea istorico-reformată așa de ușor. Păstrați închinarea și lucrarea reformată pentru că prin structura și conținutul ei, noi suntem învățați ce mare nevoie avem de Hristos pentru mântuire, cât și faptul că suntem susținuți în permanență de El.

 

Note

1.      Citat din D.A. Carson (ed.), Worship by the Book, 26.

2.      Plantinga și Rozeboom, Discerning the Spirits, 154.

3.      Bryan Chapell, Christ-Centered Worship: Letting the Gospel Shape Our Practice (Grand Rapids: Baker Academic, 2009).

4.      Frame, de exemplu, nu a fost prea încântat de această idee. El crede că, deoarece, „mântuirea este în trecut”, o anumită „liturghie de reconstituire” nu ar face decât să ascundă faptul că păcatele noastre sunt deja iertate. Din fericire, el vede potrivit să existe „un loc în închinare în care să ne cerem iertare lui Dumnezeu pentru păcatele noastre continue, de dragul lui Hristos (Worhip, 68). Din moment ce o face, chiar nu mai este nevoie să fie prea tulburat de faptul că unii ar putea ajunge la o concluzie greșită vizavi de programul de închinare reformat.

5.      Atât Tim Keller în „Reformed Worship,” din volum editat de Carson, Worship by the Book, 214–217, cât și Bryan Chapell în Christ-Centered Worship, investesc o energie considerabilă pentru a demonstra faptul că această ordine nu este una strict reformată. Toate liturghiile istorice, ce sunt atestate în mod specific în documentele romano-catolice, luterane, de la Geneva și de la Westminster, precum și lucrarea lui Robert Rayburn, urmează îndeaproape schița generală a ceea ce vom discuta în cele ce urmează. (15-202).

6.      Sean M. Lucas, On Being Presbyterian: Our Beliefs, Practices, and Stories (Phillipsburg, NJ: P&R Publishing, 2006), 115–131.

7.      Ibid., 125.

8.      Noi am început să spunem acest lucru încă din 1996 în Leading in Worship, 15-16, repetându-l în 1998 și în 2001 în lucrarea The Pastor’s Public Ministry, 10-14.

9.      Comparați comentariile mai generale ale lui Isaac Watts, în care el prezintă același instinct „logic al Evangheliei” despre care noi vorbeam. El spune astfel: „Nu cunosc o altă ordine mai naturală a lucrurilor decât aceasta. Să începi cu invocarea, sau chemarea lui Dumnezeu; apoi să continui cu adorarea Lui, Cel pe care noi l-am invocat, datorită slavei Lui. Apoi, în mod natural, noi suntem conduși înspre lucrarea de mărturisire, având în vedere ce creaturi mici și disprețuitoare suntem în prezența unui Dumnezeu atât de adorabil și să ne smerim din cauza păcatelor noastre abundente și a numeroaselor noastre nevoi: atunci când i-am oferit lauda noastră unui Dumnezeu cu o asemenea sfințenie și ne-am făcut cunoscute cererile noastre înaintea Lui, petițiile în ce privește îndurarea vor urma în mod natural și implorarea folosind astfel de argumente divine, ca și cum Duhul și Cuvântul lui Dumnezeu ni le-ar pune pe gură, ar trebui să acompanieze cerințele noastre. Căci, la urma urmei, ne predăm pe noi înșine în mâinile lui Dumnezeu, exprimându-ne în felul acesta dedicarea proprie față de El: atunci ne putem aduce aminte de toate îndurările primite și, dintr-o recunoștință profundă, Îi plătim Lui tributul nostru de onoare și mulțumire. Și, precum El este glorios în El Însuși și în lucrările Sale plin de putere și har, astfel noi Îl binecuvântăm și Îi atribuim o slavă veșnică.” (Guide to Prayer, 66-67)

10. Vezi Meyers, The Lord’s Service, 55-71; Bryan Chapell, Christ-Centered Worship, 102-107.

11. Kuyper, în cartea sa Our Worship, arată în mod repetat cum această logică a Evangheliei încurajează o varietate de aranjamente. De exemplu, el încuraja să se plaseze Crezul Apostolic la final, după predică, ca o afirmare a credinței ce tocmai a fost afirmată.

12. Horton, A Better Way, 142. În mod asemănător, Chapell spune, „așa cum Evanghelia este exprimată simbolic prin sacrament, ea este exprimată în liturghie” (Christ-Centered Worship, 84).

13. Blaikie, Work of the Ministry, 174.

14. Henry Ward Beecher, în prelegerile sale faimoase de la Yale din 1873 spunea că „atunci […] când deschideam programul de duminică dimineață, întotdeauna o făceam cu ceva vesel, ceva plin de speranță, ceva care să celebreze dimineața aceea de Sabat cu toate implicațiile ei binecuvântate; cu triumful lui Dumnezeu; cu triumful Bisericii și cu o laudă plină de bucurie” (Lectures on Preaching - Second Series, 135).

15. Broadus, Preparation and Delivery of Sermons, 371.

16. „Mărturisirea umană este răspunsul natural al întâlnirii cu divinul”, Chapell, Christ-Centered Worship, 88.

17. Vezi Johnson, Leading in Worship, 121-150; pentru un context mai bogat; Thompson, Liturgies of the Western Church, 141-408.

18. Henry, A Method for Prayer; Watts, A Guide to Prayer; Miller, Thoughts on Public Prayer; Old, Leading in Prayer.

19. Frame, Contemporary Worship, 103. Caricatura acelui critic ar fi „patru cuvinte, trei notițe și două ore”.

20. Gene Edward Veith, „Corporate Reverence”, Tabletalk, Vol. 31; nr. 10, Octombrie 2007, 63.

21. T. David Gordon, Why Johnny Can’t Preach: The Media Have Shaped the Messengers (Phillipsburg, New Jersey: P&R Publishing, 2009), 59, nr. 16.

22. Kuyper, Our Worship, 25.

23. Belcher, Deep Church, 124.

24. Ibid.

25. Chapell, Christ-Centered Preaching.

26.  Jay E. Adams, Preaching with Purpose: A Comprehensive Textbook on Biblical Preaching (Phillipsburg, NJ: P&R Publishing, 1982), 147.

27. Bonhoeffer, Psalms, 9, 11.

28. Ibid., 11. Vezi de asemenea comentariile lui Bonhoeffer din Capitolul 5 – „Roagă-te Cuvântul.”

29. Vezi Johnson, Leading in Worship, 10, nr.15.

30. D. Martyn Lloyd-Jones, The Christian Soldier: An Exposition of Ephesians 6:10–20 (Edinburgh: Banner of Truth, 1977), 40–53.

31. Chapell, Christ-Centered Worship, 70.

32. Michael Horton, Christless Christianity: The Alternative Gospel of the American Church,  (Grand Rapids: Baker, 2008).

33. R. C. Sproul, “Good Intentions Gone Bad,” Tabletalk, Vol. 31, nr. 10, Octombrie 2007, 7.